Spectacolul (text și regie: Lia Bugnar) e construit după formula unui sitcom, situație comică peste situație comică, și nu își propune să se ia prea în serios. Spectatorul râde de o familie atipică, în care lipsa comunicării duce ulterior la lipsa încrederii. E destul de facil să urmărești raportul cauză-efect dintre pattern-ul comportamental al părinților care se transmite copiilor și care rezultă în alcoolism, cursuri de dezvoltare personală fără fond, despărțiri tragice din motive stupide etc.
Fiecare încearcă să se simtă complet, să umple golul lăuntric imens. Golul lăsat de un soț infidel este umplut de o prietenie intimă dintre două femei care este confundată cu o iubire și care duce la concluzia că o femeie se simte văzută și înțeleasă doar în compania altei femei. Golul lăsat de un tată absent încearcă să fie umplut cu decizii nechibzuite, comportamente distructive și riscante - toate în numele iubirii. Fiecare are mecanismele sale de vindecare, care nu oferă garanția că sunt de succes, dar cel puțin creează iluzia unei fericiri temporare.
Umorul derivă din limbaj, din alternarea de situații previzibile sau surprinzătoare. Songurile (muzica: Marin Grigore și Oana Pușcatu) care se nasc din replici aspre sunt o expresie a frustrării, nemulțumirii, acceptării, speranței. Scenografia (Ioana Pascha) creează impresia unui confort al normalității, a unei case iluminate cald care unește poveștile de viață a unor oameni momentan rătăciți. Clișeele după care sunt construite unele personaje nu doar subliniază comicul, dar și cât de comune sunt trăirile umane.
Toate aceste experiențe eșuate prin care trec personajele, alcătuiesc spectacolul Doamne ferește! și întăresc și mai mult ideea simplității dorințelor omului, care caută în permanență căi pentru a se simți iubit, complet și fericit.
(foto: Andrei Gîndac)