Un lucru de care oamenii de teatru n-ar putea fi niciodată acuzați este că nu vorbesc cu fervoare despre tarele teatrului românesc de azi. Discuțiile au loc peste tot: la întâlniri private, la conferințe, pe rețele de socializare. O scurtă navigare printre opiniile publicate pe Facebook, mai ales în contextul zilelor acestea, poate confirma cu ușurință patosul cu care sunt dezbătute diverse subiecte, patos care adesea are efectul de a ne polariza, nu de a ne ajuta să ajungem la un consens.
Pacient bolnăvicios, teatrul nostru suferă de o multitudine de afecțiuni, răspândite prin mai toate cotloanele ființei sale. Așezat pe o targă, el se uită îngrijorat la doctorii adunați în jurul lui, care se ceartă fiindcă nu se pot pune de acord asupra unui diagnostic sau măcar a unui tratament care să-i mai domolească suferința.
În timpul dezbaterilor și certurilor din mediul online pe tema nominalizărilor de la Uniter 2023 (certuri și dezbateri care, cred eu, au luat o formă mai mult distructivă decât constructivă), într-un oraș cu ieșire la Dunăre s-a întâmplat ceva bun.
În weekend-ul 17-19 martie 2022, publicul din Galați și oameni de teatru de prin toată țara au putut viziona în cadrul unui showcase trei conferințe pe teme teatrale, dar și trei spectacole produse de Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din localitate: o adaptare după O repetiție moldovenească de Costachi Caragiale, în regia lui Cristian Ban; Vrabia, spectacol regizat de Leta Popescu, pe baza unui text propriu; și ... în țara minunilor, în regia lui Adrian Iclenzan (în prezent, director artistic al teatrului), tot pe baza unui text original, cele trei spectacole fiind urmate de discuții cu echipele de creație. Cele trei spectacole reprezintă rezultatul primului an din cei trei pe parcursul cărora se va desfășura Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan, un proiect în care trei regizori montează câte un text din dramaturgia românească, scris sau adaptat împreună cu actorii teatrului, timp de trei ani. Rezultă 3 x 3 = 9 spectacole și de aici Proiect 9.
Mințile din spatele proiectului sunt Florin Toma - actor și actualul manager al teatrului -, Radu Horghidan - actor al teatrului și dramaturg, precum și director artistic la momentul demarării proiectului - și cei trei regizori. Inițiativa lor s-a născut ca o posibilă soluție la o problemă: "Modelul teatral actual funcționează în următoarea paradigmă - regizorul vine în teatru, montează un text, iar trupa se îndrăgostește de el. Asta în cazul fericit. Apoi, regizorul pleacă și trupa rămâne cu nevoia de a continua dialogul deja[i] început, ceea ce nu mai este posibil. Ne-am spus că poate ar fi momentul să ne asumăm o relație serioasă cu regizorul, înțelegând tot ce înseamnă ea: dialog, compromis, maturitate. Ideea ni s-a părut bună pentru că doar așa se poate forma o echipă de creație care să-și definească de la bun început intențiile și direcțiile, care să aibă timp să își rafineze mijloacele, care să își aleagă materiale pe măsura nevoilor membrilor ei. Apoi ne-am dat seama că genul ăsta de colaborare pe termen lung ne-ar ajuta să rezolvăm și o altă problemă de care ne lovim des - numărul relativ mic de texte din dramaturgia noastră contemporană". Așa a explicat Radu Horghidan ideea proiectului în cadrul unui interviu publicat de Dissolved Magazine[ii].
Proiect 9 merge împotriva unui fenomen pe care l-am putea numi "teatrul care trăiește de azi pe mâine" și care afectează o mare parte a instituțiilor teatrale din țară, subvenționate de stat sau de primării locale. Mă refer la absența unei gândiri pe termen lung, a unei misiuni artistice care să ghideze un grup de oameni pentru o perioadă mai lungă de timp, să le dea o direcție. De cele mai multe ori, un teatru nu își face planuri pentru mai mult de o stagiune, iar (nici măcar o parte din) spectacolele pe care le include în ea nu sunt străbătute de un "fir roșu" director. Din dorința de a mulțumi cât mai multe tipuri de public, se încearcă acoperirea cât mai multor genuri spectaculare și dramaturgice. Evident, sunt și câteva cazuri care nu se încadrează în sistemul acesta de gândire, dar ele sunt puține (inclusiv în capitală), nemaivorbind de orașele mici, în care adesea există un singur teatru, cel subvenționat de primărie.
Asumându-mi riscul de a judeca lucrurile cu mai puțină îngăduință, voi lansa următoarea ipoteză: dorința aceasta disperată de a mulțumi, dacă se poate, pe toată lumea, vine din faptul că ne confundăm dreptul de a primi fonduri cu o favoare primită din partea autorităților. Și, atunci când știi că ți s-a făcut o "favoare" (adică ai primit buget și pentru anul acesta), vrei să te revanșezi, astfel încât, la finalul anului, "stăpânul" tău să te mângâie pe cap și să te felicite că ai făcut ceva "frumos" cu "banii lui". Într-adevăr, în majoritatea țărilor occidentale nu se pune problema ca autoritatea (centrală sau locală) să finanțeze masiv și în număr mare atâtea instituții de teatru și cultură. Acolo, teatrele trăiesc din finanțări primite pe proiect și din vânzarea biletelor. Când lucrezi într-un asemenea spațiu, teama de a nu vinde suficiente bilete este perfect justificată, deoarece existența ta depinde de acele încasări. Totul se rezumă la bani, iar teatrul riscă să fie tratat strict ca o formă oarecare de "business". Urmarea este că, atunci când trăiești zi de zi cu securea falimentului deasupra capului, ideea de a-ți asuma o căutare, o identitate artistică, de a spune "de azi înainte, teatrul nostru va scoate spectacole în genul X și nu în altul!" poate fi una foarte riscantă, poate chiar o dovadă de inconștiență. Însă revin: noi nu trăim într-un asemenea spațiu. Trăim în altul, care are și el, desigur, defectele lui (la fel de greu de suportat!), dar și avantajele lui. Noi ne aflăm în situația în care ne-am putea permite să depășim gândirea îngustă, conform căreia succesul unui teatru poate fi contorizat doar prin numărul de bilete vândute, că efectele lui benefice pot fi calculate precis, ca o ecuație matematică. Da, teatrul subvenționat are și rolul de serviciu adus comunității. Mai ales că ea este cea care îi asigură existența prin toate taxele și impozitele din care se formează și bugetele pentru instituțiile culturale. Însă a-i fi de folos acesteia nu presupune doar să-i oferi spectacole facile, despre care să fii sigur că-i vor plăcea, că îl vor menține în zona de confort. Teatrul are datoria și să lărgească orizontul de gândire al oamenilor, să-i poarte în zone cu care sunt mai puțin familiarizați.
Alegerea celor de la Teatrul Dramatic "Fani Tardini", de a se "lega" de trei regizori timp de trei ani prin acest proiect, semnalează clar asumarea unei identități artistice, pe care și-o construiesc împreună cu Leta Popescu, Cristian Ban și Adi Iclenzan. Din punctul acesta de vedere, Proiect 9 este o mică rază de speranță. Iar cei care l-au înființat fac, într-un fel, o muncă de pionierat. Aproape că nu mai contează, de fapt, dacă, la finalul celor trei ani, cei implicați în proiect vor decide continuarea acestuia în aceeași formulă sau nu. Important este să fim cu ochii pe ei și, dacă avem energia și puterea necesare, să punem umărul ca și alte teatre din țară să le urmeze exemplul.
[i] Într-una dintre conferințele-dialog din acest showcase de la Galați, a rezultat că acest "deja" se poate interpreta mai curând ca "abia".
