Note subiective pe marginea unui anume fel de a intra în relație cu teatrul - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

În general, mi-e foarte greu să scriu despre spectacolele de teatru pe care le văd. Poate dacă aș fi fost scriitoare sau regizoare sau dacă aș fi avut vreo înclinație artistică de altă natură lucrurile ar fi fost mai ușoare. Cu câtă măiestrie scrie Milan Kundera despre romanele lui Kafka! Cu câtă putere de înțelegere reușește Karl Ove Knausgård să recenzeze Supunere a lui Houellebecq! Cu câtă acuratețe surprinde Crin Teodorescu direcția regizorală a lui Liviu Ciulei! Mi se pare că toți se înțeleg unii pe alții privindu-se de la exact aceeași înălțime. Cu toții se folosesc, cu multă îndemânare, de aceeași gramatică artistică. Chiar și atunci când Ana Maria Narti sau Ileana Popovici scriau despre spectacole, în articolele lor de un profesionalism pe care-l invidiez profund, simțeam că ceva le scapă. Senzația mea este că marii artiști au o lume doar a lor, pe care, dacă vrem să o captăm în scris, trebuie să parcurgem un drum similar cu cel pe care l-au parcurs și ei. Și chiar și-atunci, tot ne mai rămâne un rest care ne este inaccesibil. Poate, de aceea, ei sunt artiști, iar eu nu.

În mod particular, mi-e foarte greu să scriu despre spectacolele ce poartă semnătura lui Adi Iclenzan. Puține la număr sunt punerile în scenă pe care să nu i le fi văzut și, cu toate acestea, cred că doar asupra uneia dintre ele m-am oprit în scris. Când am făcut asta, n-am reușit să traduc în cuvinte nici 10% din experiența teatrală la care asistasem. Pe de o parte, leg această incapacitate de motivul expus mai sus. Pe de altă parte, această greutate de a scrie despre spectacolele de teatru semnate de Adi Iclenzan vine și din faptul că a traduce în scris experiența propusă de acestea este, până la urmă, echivalentă cu a vorbi despre mine și a devoala public despre relația intimă / personală pe care mi-am stabilit-o cu arta și, implicit, cu teatrul. Nicio mărturisire nu este lesne de făcut și, ca de altfel orice altă expunere publică, mai ales una de felul acesta, nu-mi este deloc confortabilă.

Nu m-aș fi așezat să scriu aceste rânduri dacă n-aș fi primit astăzi un telefon și n-aș fi fost întrebată: cum ți s-a părut spectacolul?. Timp de vreo 10 minute, m-am străduit să răspund întrebării. Când conversația s-a încheiat, mi-am dat seama că poate ar fi necesar să-mi ordonez într-o formulă coerentă toate aceste considerații. Astfel, s-au născut rândurile care urmează. Ele nu reprezintă o cronică a spectacolului. Sunt doar câteva note subiective pe marginea unui anume fel de a intra în relație cu teatrul prilejuite, de această dată, de întâlnirea mea cu spectacolul Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte în regia lui Adi Iclenzan.


Încep prin a spune că nu pot să judec spectacolul pe care l-am văzut sâmbătă (29 aprilie 2023) în termeni precum spectacol bun sau prost, reușit sau nereușit. Știu doar că el este meșteșugit și nu fușerit. O întrebare la care aș putea să răspund afirmativ, exclamativ, fără a ezita, ar fi următoarea:
- Îți este necesar spectacolul?

În fapt, acesta a fost gândul din spatele lungii călătorii cu mașina din acea dimineață de sâmbătă. Mai degrabă, a fost vorba de o speranță: că la capătul călătoriei voi avea parte de o experiență teatrală care se va dovedi că-mi va fi fost necesară. Evident că speranța sau gândul acestea nu au la bază altceva decât încrederea: încrederea că modalitatea în care Adi Iclenzan gândește teatrul și face teatru este unul pe măsura așteptărilor mele cu privire la ceea ce presupune un spectacol și, implicit, o întâlnire cu un obiect de artă. Această încredere s-a câștigat în timp, spectacol cu spectacol, întâlnire cu întâlnire. Expresia pe măsura așteptărilor mele nu este nicidecum echivalentă cu faptul că aceste întâlniri sunt cópii ale celor precedente, că mijloacele folosite de regizor sunt cele descoperite anterior, iar eu reacționez, în fapt, la întâlnirea cu, mereu, același și același spectacol, realizat în puncte diferite ale țării, cu alte echipe și alți actori. Nicidecum. Adi Iclenzan face un teatru pe măsura așteptărilor mele înseamnă, de fapt, încrederea mea că regizorul, prin felul său aparte de a cântări lucrurile, mijloacele și echipele pe care le coordonează, va găsi atmosfera și tempó-ul specific călătoriei în care pornește la drum. Adi Iclenzan face un teatru pe măsura așteptărilor mele înseamnă rechestionarea constantă, obsesivă a mediului în care lucrează (teatrul) și a mijloacelor pe care acesta le are la dispoziție în traducerea scenică a materialului dramatic pe care-l are în față. Adi Iclenzan face un teatru pe măsura așteptărilor mele înseamnă extraordinara capacitate a acestui artist de a capta vibrațiile unui moment din timp și din spațiu, ale unui spirit al timpului local și universal și a le topi în brațele și picioarele spectacolului căruia îi dă naștere. Adi Iclenzan face un teatru pe măsura așteptărilor mele înseamnă apreciabila capacitate de a se plasa la înălțimea oricărui personaj ce-i apare în cale, privindu-l cu deosebită înțelegere, căldură și foarte multă luciditate. De-aceea, teatrul pe care-l face Adi Iclenzan îmi este necesar: setează cu maximă acuratețe teatrală vibrațiile unui spirit al timpului din care și eu sunt parte (pe care și eu le simt, dar nu le pot articula) și-mi face cunoștință cu bucăți din mine pe care nu le știam acolo, îmblânzindu-le, totodată, pe cele de care fug.


Seara, undeva spre ora 19.00, când am pătruns în zona fotoliilor cu catifele roșii din sala Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați și am lăsat în spatele meu să se stingă singură lumina zilei de 29 aprilie 2023, pentru o clipă, privirea mi-a rămas agățată, cum de altfel mi s-a întâmplat de fiecare dată când m-am aflat în acea sală de spectacole, de tavanul din apropierea scenei. Mi-am simțit întregul corp traversat de o puternică senzație de anacronism. Sculpturile albe urcate cândva cu un anume gând în apropierea plafonului de sus, scena din fața mea special pregătită pentru un spectacol, prezența unuia dintre actori pe canapeaua mare și confortabilă de pe scenă, ceilalți spectatori aflați și ei acolo, semi-obscuritatea care încălzea interiorul sălii, cele 2 ore și 20 de minute de spectacol care se aliniau spre a fi trăite teatral - toate astea nu păreau a fi în acord cu timpul și spațiul din care veneam. Ce căutam, de fapt, laolaltă cu cei nu mai mult de 100 de spectatori în acea seară, în acea sală de spectacol? O sală de spectacole construită cu aproape 70 de ani în urmă, într-un timp cu frecvențe și nuanțe diferite. O sală a cărei stră-stră-stră-bunică venea de undeva din îndepărtatul secol 18 european și încă se încăpățâna să supraviețuiască.

Ce spectacol va fi acesta în care actorul aflat pe scenă, coboară din spațiul său protejat în mijlocul publicului și, pe un ton cald, familiar, confident, ne face cunoscute principiile de bază ale momentului spectacular la care urmează să asistăm? Mai mult chiar!, ne și oferă voit, încă de la început, cheia de a intra în contact cu lumea ce ne-a fost pregătită teatral. De undeva din stânga mea, își face simțită prezența intervenția / rugămintea unuia dintre spectatori: Volumul mai tare! Și-n momentul acela mă alarmez. Dacă...? Oare o să...? Nu se poate ca...! Doar am venit de...! Cumva, mă încăpățânez să am încredere! Simt nota asta de siguranță și în vocea actorului. De altfel, fără ea, nimic din ceea ce urmează să facă pe scenă n-ar avea sens. Forța acestei încrederi este contagioasă. Și poate de aceea, cumva, prin nu știu ce magie, spectacolul ne-a prins pe toți.


Începe să mi se pară tot mai prețioasă energia asta a unei săli care adună un grup de oameni la o vreme suficientă de la momentul premierei spectacolului, în timp ce un alt grup de oameni, musai cu maximă încredere în ceea ce fac, le propune celorlalți, anume veniți acolo, o călătorie despre care simți că are o deosebită importanță și pentru ei. O percep ca pe o energie onestă, nefabricată, lipsită de convenționalități și amabilități. Poate că până la urmă ăsta e secretul: dacă ai răbdare, dacă îi dai voie acestui gen aparte de spectacol și-i faci loc să trăiască, vei observa că aici se întrevede el, de fapt, cu publicul și rostul său. 10, 20, 90, 100, 1000. De altfel, doar aici, în mijlocul acestor oameni, vreau să mă întâlnesc și eu cu spectacolul pentru care am străbătut atâtea sute de kilometri. Să țin minte asta: e o promisiune-principiu pe care mi-o așez în buzunar pentru mai târziu.


O experiență existențială pentru mai târziu s-a dovedit a fi și spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. N-au trecut nici măcar 4 zile de când l-am văzut, drept urmare, nu pot spune decât că încă e în mișcare în mine. Sunt însă curioasă în ce gânduri, senzații și revelații se vor metaboliza cândva intimitatea cadrului scenic și impresia puternică a unui grup anume adunat pentru a i se citi ceva demn de ascultare, ritmul extraordinar al rostirii cuvântului, cadența lungimii sau scurtimii propozițiilor migălos așezate în povestea scrisă special pentru acest spectacol împreună cu actorii, prefacerile pe nesimțite și fin gradate ale spațiului, articulările sunetelor instalate încetul cu încetul, desenele și chipurile proiectate pe fundal. În timp, mi-am obișnuit / educat curiozitatea: știu că trebuie să-i las loc de respirație unui asemenea eveniment. Zile, luni, ani. În raport cu arta, am învățat să dau dovadă de infinită răbdare.

Cum, de altfel, am învățat că fiecare astfel de spectacol e o aducere aminte despre mine. Recitind cu câteva săptămâni înainte de spectacol basmul lui Petre Ispirescu, mi-am redescoperit cartea cu coperte mov, vizibil epuizată de lecturile din clasele primare. Și, ca și cum aș fi mușcat dintr-o madlenă a lui Proust, casa bunicilor care astăzi nu mai există și locul meu la umbră sub vie sau cel din patul din stânga cum intrai în casă de unde citeam în după-mesele de vară, s-au scuturat de praful vieții și m-au privit în față. De fiecare dată, lectura celor 29 de basme, pe care acum observ că le-am clasificat într-un top atașat cuprinsului cărții, începea de la cel de-al doilea. Mă feream mereu și mereu, deși mă simțeam cât se poate de vinovată că nu încep cartea chiar cu începutul, de primul basm. E singurul, de altfel, pe care nu-mi amintesc, spre deosebire de restul, să-l fi citit decât o singură dată. Astăzi nu mai pot aduce în prim-plan preocuparea precisă de-atunci, pot doar da seamă de senzația neliniștitoare pe care mi-a lăsat-o basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte la singura lectură cu care-l fericisem. Fugeam de primul basm, la fel cum îmi alergam privirile, rugându-le cu ardoare, să nu se oprească asupra unei fotografii aflate deasupra patului opus. Gândul că viața care de mult timp nu mai exista și care fusese surprinsă cândva în ochii senini ai unei fetițe cu breton de nici 10 ani era la fel de îngrijorător ca palma pe care i-o trage în finalul basmului Moartea lui Făt-Frumos.


Undeva, pe la mijlocul scărilor care coborau în intimitatea teatrului din Galați, mi-am dat seama că, odată vizionat spectacolul, nu mă mai pot ascunde și nici nu-mi mai pot întoarce privirile așa cum făceam pe la 10-11 ani. De-acum înainte, trebuie să dau ochii cu Făt-Frumos și, prin el, cu mine, cu Moartea și cu senzația aceea neodihnitoare:
Și au lăsat în urma lor
O scenă goală
Pe care stătea un fir de praf
Care vibra

(Târgu-Mureș, 2-3 mai 2023)

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Distribuție: Vlad Ajder, Elena Anghel, Ciprian Brașoveanu, Petronela Buda, Ștefan Forir, Oana Mogoș, Ionuț Moldoveanu.
Scenariu dramatic: Creație colectivă realizată de echipa artistică a proiectului
Text de: Radu Horghidan
Regia artistică: Adi Iclenzan
Scenografia: Adrian Matei și Adi Iclenzan
Regia tehnică: Vasile Dănilă
Asistent dramaturgie: Lavinia Eiler
Video-design & Afiș: Tudor Neacșu
Poveste culeasă de Petre Ispirescu
Data vizionării: 29 aprilie 2023
O producție a Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați

Sursă foto: facebook.com/TeatrulDramaticFaniTardini
Sursă afiș: fanitardini.ro/spectacole/tinerete-fara-batranete-si-viata-fara-de-moarte-2/