Pe această monstruozitate structurală și pe cruzimea dementă care o face posibilă este construită piesa atât de substanțială și de profundă a lui Matei Vișniec, iar o "axă" a spectacolului de la TNB o constituie tocmai partitura părinților loviți de nenorocirea morții fiului, și care poartă numele generice Mama și Tatăl. Interpretați memorabil de Maia Morgenstern și Marius Bodochi (acesta e la al doilea rol de referință, după cel, tot al unui tată, din spectacolul lui Radu Afrim Repetiție pentru o lume mai bună), părinții care și-au pierdut fiul în război traversează cele două acte ca niște spectre: oameni îmbătrâniți de nenorocirea care a dat peste ei, livizi, cu părul albit (Mama), cu mișcări lente și aproape dezarticulate (Tatăl). La un moment dat, Tatăl o ia în spinare pe Mama care leșinase de durere. Atât de bine joacă Bodochi acel mic episod (cumva "lateral" față de scena comunitară în care se cuprinde), încât tremurul picioarelor lui îți dă senzația că Mama și Tatăl se vor prăbuși la podea. Este prea mult pentru orice cuplu. El o ține pe ea în spate și amândoi poartă împreună crucea invizibilă a Nenorocirii.
Undeva în fosta Iugoslavie...
Mama și Tatăl mângâie două păpuși de lemn și vorbesc cu ele, o păpușă fiind "fetiță", iar alta "băiețel", adică cei doi copii ai lor, Vibko cel ucis în război (Lari Giorgescu), și Ida care o va lua pe drumul "pierzaniei" prostituându-se în "decadentul" Occident (Aylin Cadîr). Suntem undeva în fosta Iugoslavie, după falimentul oficial al comunismului estic și după războiul fratricid între sârbi, croați, bosniaci care a însângerat și a destrămat acel stat spre care noi, românii, înainte de 1989, priveam cu invidie și aspirații occidentalizante. Piesa lui Vișniec scrisă acum 23 de ani respiră întreaga atmosferă a anilor '90 în care masacrele din fosta Iugoslavie au adâncit granițele noi între state pe care politica lui Tito le "amestecase". Pentru spectatorul foarte tânăr, e poate mai greu de surprins în spectacol semnificația insistenței asupra graniței, termen aproape sacralizat și concept sacrosanct în filozofia naționalismului de grotă. Granița e sfântă, îi urlă un grănicer, reprezentant al Autorității, Tatălui disperat care tot sapă pentru a găsi oasele fiului său, și a ajuns cu săpatul aproape de blestemata graniță. Dar dacă pentru cei foarte tineri de astăzi granițele nu mai există, pentru generația mea, a decrețeilor din "Epoca de Aur" a lui Nicolae Ceaușescu, granițele erau de netrecut. Grănicerul din fostul lagăr socialist apăra granița exact în felul în care o face în spectacol Kokai, polițistul de frontieră, interpretat de Cosmin Dominte. Nu întâmplător, acest apărător al Graniței deschide spectacolul, aliniindu-i pe bieții oameni care se întorc la casele lor și obligându-i să sărute pământul.
Regizorul este el însuși foarte tânăr, având 30 de ani și deci netrăind ceea ce a pus acum în scenă. Cu atât mai prețioasă îmi pare reușita lui. Botond Nagy a abordat textul piesei lui Matei Vișniec cu intuiția profundă a potențialului ei de reprezentare scenică și, totodată, cu sesizarea gradului în care mai multe drame și tragedii se intersectează și interferează în ea. Astfel, nenorocirea pierderii fiului este dublată de cea a plecării fiicei (numită, ironic, și Europa), de cea a sărăciei în casa și în țara devastată de război, de cea a falimentului lumii vechi, comuniste, în care Mama și Tatăl au trăit, și de cea a neînțelegerii lumii noi, capitalist-consumeriste, în care personajele mai vârstnice s-au trezit deodată. Peste aceste drame ale cuplului central se adaugă cea personală a fiicei, precum și cele mai "largi", comunitare și generale, ale războiului naționalist și ale confruntării est-europenilor cu libertatea occidentală la care visau înainte de căderea comunismului. Nu numai personajele mai vârstnice, Mama și Tatăl, sunt victimele acestei neînțelegeri a lumii occidentale, prea "nouă", imediat după 1989, pentru est-europeni. Și fiica resimte această traumă a inadaptării la libertatea occidentală după care tânjise. Ajungând în Occident, Ida numită ironic Europa nu înțelege nimic tocmai din "Europa".
Am ajuns în Occident!
Botond Nagy a "tradus" foarte bine toate aceste drame care compun ghemul încâlcit din piesa lui Vișniec (și de aceea întâlnirea regizorului cu autorul este aici una dintre cele mai fericite), insistând asupra elementelor obiective ale fracturilor dramatice între oameni, generații, epoci și sisteme diferite. Tot spectacolul este despre fracturi care nu pot fi vindecate și granițe, la propriu și la figurat, de netrecut. Personajele din lumea occidentală în care ajunge Ida-Europa (Aylin Cadîr), interpretate excelent de actori, sunt un proxenet tipic precum Macaronarul (Ciprian Nicula), Caroline, Travestiul occidental (Mihai Calotă) și Patroana de bar (Silviu Mircescu). Aparițiile lor sunt îngroșate, în ambele acte ale spectacolului, iar în al doilea regizorul chiar subliniază situațiile pentru a explora și exploata vizual fractura dintre vechiul mod, naționalist-comunist, în care est-europenii au trăit și noul mod, pluralist-capitalist, în care ei vor trăi de acum încolo. Să vedem un exemplu edificator. Patroana de bar jucată de un bărbat atletic, cu tatuaje pe spate, este și ca personaj, și prin transgresarea genului (actorul e bărbat, personajul e femeie), o imagine puternică a libertăților occidentale care esticilor li se par decadente. Ceea ce e absolut firesc la Milano este de neconceput pentru omul care a trăit dincolo de Cortina de Fier. Iată motivul pentru care nu mai consider, cum am făcut-o "la cald" în cursul spectacolului, că partea a doua cultiva grotescul. Regizorul a procedat, de fapt, cu aceeași economie a mijloacelor de expresie ca și în partea întâi, nefăcând scene grotești-flamboaiante de dragul tușelor groase, ci găsind anume una dintre diferențele specifice dintre lumea "lagărului socialist" și cea a libertăților "decadente" occidentale. Da, așa arată libertatea: un bărbat atletic, tatuat pe spate, poate fi (și) o patroană de bar pe tocuri; poate fi ce vrea el.
Un regizor tânăr cu un viitor artistic strălucit
Spectacolul e plin de idei convertibile în imagine, gest, muzică, mișcare scenică. Este exact funcția unui spectacol de teatru, după gustul meu: să nu lase nimic "neutilizat" și neexplorat, să "stoarcă" fiecare minut de tot ce poate acesta, uman-artistic, să ofere. Când vedem scaunele goale de pe scenă, imediat ne gândim că pe ele au stat cândva oameni, care acum s-au împuținat din cauza războiului. Scaunele goale înseamnă moarte și suferința celor rămași în viață. Când vedem pereții de o culoare verde-albastru, fugim cu gândul la atmosfera dintr-un spital sau o policlinică din vremea comunismului în care am trăit. Culoarea aceea dubioasă definește cromatic stilul unei epoci. Când auzim vocea stinsă a Mamei, nenorocirea ei devine îndată palpabilă, tangibilă. Când replica unui personaj devine sonor un răpăit de mitralieră, e atât de limpede către ce trimite "detaliul"...
Dar să nu îi uit pe ceilalți actori. Lari Giorgescu face un rol pe cât de complex, pe atât de dificil prin paleta bogată a nuanțelor psihologice pe care o expune și îl joacă atât de bine pe Vibko, fiul. Apoi Ada Galeș, interpretând-o pregnant pe Mirka, Răzvan Oprea, oferind o interpretare plastică lui Yrvan, vecinul cel nou, în registrul unui Gigi Becali definitoriu pentru "capitalismul sălbatic" făcut de est-europeni (vecinul cel nou ajunge să vândă părinților... oasele copiilor lor, iar oferta lui specială sunt niște cranii), sau Florin Călbăjos interpretând... Fantoma soldaților din Al II-lea Război Mondial, toată echipa de actori a intrat în proiectul perfecționist al regizorului tânăr prin vârstă, dar matur prin mijloacele pe care le stăpânește.
Pe toată durata spectacolului, atenția nu poate "aluneca" în niciun moment de la ce se întâmplă sau se spune pe scenă - și asta pentru că însăși arta este scena.
Teatrul Național București
Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals de Matei Vișniec
Regie: Botond Nagy
Dramaturgia: Ágnes Kali
Scenografie: Andreea Săndulescu / Asistent regie: Patricia Katona / Asistent scenografie: Ioana Ungureanu
Mișcare scenică: Botond Nagy / Muzica originală și Sound design: Claudiu Urse / Lighting design: Cristian Niculescu / Regia tehnică: Silviu Negulete
Distribuție: Mama: Maia Morgenstern / Tatăl: Marius Bodochi / Vibko, fiul: Lari Giorgescu / Ida, fiica: Aylin Cadîr / Yrvan, vecinul cel nou: Răzvan Oprea / Mirka: Ada Galeș / Fantoma soldaților din Al II-lea Război Mondial: Florin Călbăjos / Macaronarul: Ciprian Nicula / Caroline, travestiul occidental: Mihai Calotă / Patroana de bar: Silviu Mircescu / Kokai, polițistul de frontieră; Cerberul; Moartea Mireasă; Doctorul: Cosmin Dominte / Asistenți medicali: Daniel Lupeș, Andrei Bană, Claudiu Crișan
Foto: Florin Ghioca (cu excepția primei fotografii, de Costică Șimon)