Tema războiului apare azi mereu și mereu în preajma noastră, fie la știri, fie în documentare, teatru sau filme și poate deveni ușor prea mult, cumva spectatorul să fie pus în situația de a spune "De-ajuns! Nu din nou drame, războaie, dureri, căci suntem sătui de așa ceva.'' Este adevărat și aș putea chiar să dau dreptate unei astfel de abordări, însă momente de reflecție sunt necesare, tocmai pentru a ne arăta de fapt cât de norocoși suntem. Oricât ne-am dori să fugim de adevăr, la granița țării este un război, iar ce vedem în spectacolul montat de Botond Nagy, Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals după piesa lui Matei Vișniec, nu este deloc departe de realitatea ce se întâmplă în zilele noastre. Trebuie să avertizăm cititorul că spectacolul este unul dureros, mai ales pentru părinții care, din nefericire, și-au pierdut unul dintre copii. Căci în fond, textul despre asta vorbește: despre trauma prin care un cuplu de părinți trece atunci când își pierde copilul în război, nereușind să accepte sub niciun chip pierderea și să își ducă la capăt travaliul de doliu.
Mama (Maia Morgenstern) și Tatăl (Marius Bodochi) își traversează durerea împreună, iar în scenă cuplul celor doi actori transmite o emoție terifiantă nu atât prin replici cât prin gestualitate, mișcări și grimase. Chiar dacă tot spectacolul nu ar fi zis nici un cuvânt, tot ar fi reușit să te lovească cu durerea lor, iar asta înseamnă o interpretare magistrală, pentru că este emoție și durere creată în fața ochilor spectatorilor. Conflictul din fosta Iugoslavie, ca și orice alt război de altfel, a afectat viețile a zeci de mii de oameni, distrugând familii, ucigând părinți și copii, făcând oamenii să își părăsească casele în căutarea unei vieți mai bune. În spectacol sunt prezente două scene dure, pe care le voi expune aici tocmai ca șocul să nu fie prea mare în momentul când veți vedea spectacolul. Prima este momentul când cei doi părinți, mângâie două păpuși, ca și cum a fi copiii lor, Vibko (Lari Georgescu) și Ida (Aylin Cadîr). Fiul este decedat, Ida este decedată doar în interior, ajungând în lumea occidentală unde se va prostitua și se va simți complet inadaptată la schimbarea socială. Așadar, gestul acesta dureros de a mângâia păpușile, transmite o durere imensă, este ca și cum părintele intră în camera copilului decedat sau dispărut, și începe să se joace cu plușurile lui, tocmai pentru a simți prezența energetică a celui pierdut în ele și prin ele.
O altă imagine de un impact vizual și emoțional puternic, este momentul când în scenă intră niște incubatoare pline cu țărână, simboluri ale fragilității vieții. Locul în care un nou-născut își poate începe viața, se transformă într-un coșciug, pentru că, ce să vezi, în război viața nu mai este prezentă, și se poate încheia instantaneu indiferent de vârstă.
Botond Nagy alternează scenele de dramatism cu cele de comedie ori de industrie a showbizului, jucându-se astfel cu stările celui din sală. Este fix granița dintre viață și moarte, transpusă teatral. Secvențele cu părinții ce vor cu disperare să găsească osemintele fiului decedat, sunt în completă opoziție cu părțile când o vedem pe Ida-Europa, în Occident, unde societatea capitalistă acaparează tot. Chiar dacă este plecată, fiica trăiește, este în viață, prin urmare trebuie să existe o bună linie de demarcație între cei doi frați. Ida însă este complet rece, nu are niciun fel de grimasă de bucurie, pentru că realitatea vieții cotidiene este mult prea dură pentru ea.
Silviu Mircescu face un rol excepțional în rolul Patroanei de bar, rol în travesti, ce-l cuprinde perfect, atât vizual cât și vocal, pentru că există și anumite părți muzicale în spectacol. Patroana reprezintă din nou duritatea, pentru că se văd tatuajele actorului, există și o vestimentație specifică, exprimând clar că în societatea capitalistă, afacerile sunt afaceri, banii sunt extrem de valoroși, și nu este loc de emoții, plânsete sau ifose. Asta este lecția pe care Ida o învață pe propria piele.
De partea cealaltă, Vibko și Fantoma soldaților din război (Florin Călbăjos) circulă prin lumea umbrelor ,dar interacționează și cu cei rămași printre noi. Bineînțeles că Vibko nu poate comunica direct cu părinții față în față, iar aici avem din nou o dualitate, între lumea de aici și lumea de dincolo. Părinții își doresc cu orice preț să găsească trupul copilului, tatăl efectiv săpând în pădurile dimprejur, în speranța găsirii rămășițelor, dar totuși este ca și cum ar încerca mereu și mereu să comunice cu fiul defunct, fără a-i oferi acestuia răgazul de a se odihni liniștit. Oricât de puternică ar fi durerea, viața va continua, chiar dacă cei doi părinți sunt morți pe interior. Sunt elemente scenografice ce sugerează granița asta dintre lumi, fie prin vânt, fie prin deschiderea ușilor din planul doi al scenei, sau de coborârea unui neon, un fel de întrupare a lui Vibko.
Andreea Săndulescu creează un decor ce îmbină glacialitatea casei părinților, cu o scenă construită în planul doi, ce s-ar putea interpreta ca o perdea funebră, permanent trasă peste casa respectivă. Mai mult decât atât, totul pe scenă are funcționalitate, iar ideea cu incubatoarele pline de pământ, deja pomenită mai sus, chiar este de un impact emoțional teribil. Dacă observăm cu atenție, vom vedea că respectiva casă nu are acoperiș, partea de sus a structurii decorului nu este acoperită, prin urmare este un spațiu lăsat liber, tocmai pentru ca spiritul fiului să vegheze asupra lor. Să nu uităm și de scena din scenă, cu o cortină de estradă, strălucitoare și glam, ca și cum s-ar reprezenta acolo un spectacol al comediei umane. Dar de fapt, această comedie ce ne-o dorim, este o dramă și o durere profundă ce transpare.
Spectacolul alege să nu creeze foarte multă presiune emoțională pe public, sau dacă acest lucru se întâmplă, aceasta se disipează imediat prin momentele (pseudo-)relaxante. Dar aceste momente nu deturnează spectacolul, nu obturează mesajul profund pe care îl poartă. Teatrul lui Vișniec este un teatru profund, emoțional, ce are puterea de a te surprinde, și de a pune în discuție anumite probleme presante ale societății. Suferința ce o provoacă războiul nu poate fi reparată ușor, creându-se traume transgeneraționale, ce pot afecta familiile timp de multe generații de acum încolo. Conștientizarea și vindecarea trebuie să vină și cu ajutor, dar și prin propria putere interioară, căci altfel dezastrul personal este iminent. Pentru că o GRANIȚĂ nu poate fi trecută niciodată dacă nu este menit să fie trecută, iar orice încercare de a pătrunde în respectiva zonă poate duce la adevărate tragedii. Iar dacă veți merge să vedeți spectacolul, cu siguranță veți înțelege de ce am subliniat acel cuvânt...
(foto: Florin Ghioca)