Nu există natură. Nu există spațiu. Apoi textul, Bogdan (mișcat fenomenal de coregrafia lui Sergiu Diță), și desigur sunetul făcut de Adi Piciorea, ne imersează într-o călătorie prin noi și prin lume, în același fel Individual compus despre care vorbeam. Și deodată există natură, există spațiu. Fie că se delimitează gestual, fie că Bogdan ajunge să joace și obiecte și stări. Un fel de naturalism tehnicizat, un dublaj corporal simplu al unei lumi la fel de simple, dar care parcă-și începe existența din corpul ales.
Câteva metafore ale unei entități mai mari, matca, cea care dă sensul și percutează încărcătura emoțională. Rațiunea tuturor lucrurilor se trasferă acolo, dar și Bogdan o păstrează în tot ceea ce face. Textul e depersonalizat, singular, individual, iar asta dă un efect fenomenal în materie de regăsire a publicului în el.
Și da, ai putea spune că textul funcționează, se poate mula pe orice actor ales, dar în realitate nu e așa, ce se întâmplă în această conjunctură e de fapt o emulare. Textul nu funcționează singur. De asta sunt cât se poate de convins. E un text-challenge care pare neprietenos dramatizării la o primă vedere, funcționează ca diegeză a non-acțiunii, e ca o nuvelă senzorială gândită fără momente ale subiectului și pe care doar conținutul o scoate din liniaritate, fiindcă ritmul e mereu antrenant-bulversant. Dar nu m-aș fi gândit în vecii vecilor că un asemenea text (foarte bun, de altfel) ar putea trece granița cu dramaticul atât de suav. Apoi, mai e întrebarea, ar fi funcționat textul și Bogdan împreună (singuri)? Răspunsul e tot nu, fiindcă aici vine viziunea magică a lui Sergiu pe coregrafie. Ideea asta de artificialitate a mișcării aduce o cheie nouă în interpretare, cu un efect foarte frumos. Și tot așa pot spune și despre sunetul făcut de Adi Piciorea. Dacă te uiți în acest micro-univers din Hearth, se pare că lucrurile sunt într-atât închegate încât funcționează ca un sistem, fiecare componentă fiind esențială.
Așadar, eu așa aș interpreta numele de Individual compus. Elementele pot exista și individual, dar ceea ce ajunge la noi trebuie întotdeauna să fie compus din aceste individualități, care se disipă unele în altele.
Totuși, paradigma asta textuală de a spune totul, de a antrena și de a surescita spectatorul (și actorul), tocmai paradigma asta face ca textului să-i scape liniștea, să-i scape așezarea. Știu cât de mult cântărește tăcerea într-un spectacol (și, cu toate că ea se anunță cel puțin o dată, nu se întâmplă de fapt). Mi-aș fi dorit să simt mecanic niște ruperi de ritm, spectacolul a fost exploziv, a fost un crescendo de la început până la final, de parcă trasezi un flatline al extazului cu tine însuți. Lumea obosește firesc în viață, dar spectacolul e neobosit, Bogdan e neobosit. Nu l-am văzut obosit (și poate că mi-ar fi plăcut). Poate că mi-ar fi plăcut inserții utile și subtile de umanitate ca extratext, nu doar cele scrise deja. Pentru că textul în sine (deși neașteptat, pentru mine), funcționează la un ritm și la o intensitate excepționale. Cred că doar asta mi-a lipsit un pic, liniștea.
Pentru un text din 2016, acest post-doom-scrolling își păstrează actualitatea foarte frumos. Și se vede și o migală neo-extrem-contemporană cu elemente clasice de simbolism, de asta spuneam și înainte că îi poți oferi lesne textului o valoare literară mai vizibil decât una dramatică. Dar eu-spectator sunt aici să mă bucur de fiecare reușită în sensul ăsta, și mă bucur să fiu surprins în așteptările nesănătoase pe care mi le fac. Sau în lipsa lor. Individual compus a reușit. Spațiul a reușit. Textul, Sergiu, Adi, Bogdan, au reușit. Așa cum a făcut și Măjeri când a pariat pe rețeta asta.
Foarte bine dozat ca timp (și intens), pentru un spectacol văzut pentru prima oară, totul lucrează într-un angrenaj complex. Spațiul te fascinează, iar familiaritatea cu el intervine pe la jumătate, lucrurile evoluează, se schimbă, Bogdan se schimbă, joacă o multitudine de personaje și de situații de fapt, cum ziceam. Reflexia lui Bogdan în oglindă joacă altceva, unde mai pui și faptul că te vezi și tu-spectator, din exteriorul tău. Constant se compun perspectivele individualității. Există hooks către public și foarte mult umor foarte bine calculat (come-back jokes funcționează întotdeauna).
Individual compus e one man showul care-ți demontează ce credeai despre one man showuri, vine cu o structură nouă, fresh, pe un text atipic, deloc funcțional fără Bogdan, un Bogdan atipic, deloc funcțional fără Sergiu Diță, un Diță atipic, deloc funcțional fără Adi Piciorea (și, implicit, combinări de n luate câte k). Individual compus este un sistem complex și complet, care pleacă dinspre corp și se disipă în lume, compunând-o sub ochii noștri.
(foto: Eliza Lupu)