Mi se pare un text slab, cu conflict și rezolvare artificiale, improbabile și faptul că a luat niște premii mă face și mai sceptic față de această formă de validare. Traume transgeneraționale iscate de un tată pedofil, oameni mutilați sufletește care se înstrăinează incapabili să-și comunice sentimentele și trăirile, aruncîndu-și tarele din părinte-n fiu.
[Următorul paragraf conține numeroase spoilere, deci săriți-l dacă nu doriți să aflați povestea înainte de vizionarea spectacolului.] Avem două fire narative, două povești. Prima: pe la sfîrșitul anilor șaizeci, un englez (Henry Law), pedofil, e alungat de soție (Elizabeth Law) de teamă să nu-și atingă și copilul (Gabriel) de șapte ani. Pleacă în Australia, de unde îi trimite sporadic fiului ilustrate destul de criptice în care însă îi tot spune că-l iubește. Mama se abține să-i spună băiatului ceva, asta îi îndepărtează, mama devine alcoolică, relația dintre ei e încordată spre limită. Un pic după douăzeci de ani, băiatul pleacă în Australia pe urmele tatălui. Cezură. Al doilea fir. În Australia, o familie dintr-un orășel de pe (o) coastă își pierde fiul de opt ani în condiții stranii (i se găsesc după o vreme hainele și oasele undeva pe plajă). În urma întîmplării, mama se sinucide, tatăl așișderea, dar mai tîrziu, după ce fata lor termină școala. La douăzeci și patru de ani, fata lucrează într-un motel din oraș. Aici, firele se unesc. Fiul englezului trage la acest motel, se îndrăgostește de fată (potrivire pînă și de nume: Gabriel și Gabrielle), o convinge să rămînă împreună. Fata e reticentă, nu vorbește decît rar și eliptic despre istoria familiei. La un moment dat, aflat la volan, află de la ea cum murise fratele ei, tocmai în perioada cînd tatăl lui debarcase în Australia. Face cumva legătura, înțelege, accelerează și bagă mașina-n copac. Moare. Gabrielle, însărcinată, e salvată de Joe, un tînăr din zonă. Se căsătoresc. Joe devine tatăl vitreg al fiului englezului, numit tot Gabriel, după tatăl natural. Dar nu reușește s-o facă pe Gabrielle să treacă peste traumă și peste dragostea pe care i-o purta celui mort. Pe la șaptesprezece ani, fiul pleacă de acasă și nu mai dă nici un semn de viață. După o vreme, mama lui se sinucide. Joe îl ține la curent pe Gabriel prin scrisori cu evoluția bolii mamei, apoi dispare. În prolog, în 2039, un anume Gabriel (despre care încă nu știm că e cel plecat la șaptesprezece ani de acasă), primește un telefon de la fiul său Andrew pe care, la rîndul lui, îl părăsise cînd avea doar șapte ani și care, acum, locuiește în Anglia: vrea să-l viziteze. La final, acesta chiar vine să-și vadă tatăl aproape necunoscut care-i pune la dispoziție o valiză cu obiecte rămase / transmise din generație în generație, singurele care pot recompune, fie și fragmentar. istoriile înaintașilor lui.
Simetrii, puneri în oglindă, coincidențe improbabile. Toate întru, dacă vreți, o meditație asupra (im)posibilității de a repara greșelile trecutului, ale fiecăruia și / sau ale înaintașilor.
Compoziția neliniară, de tip puzzle, oricît de dinamică ar fi, nu reușește să-mi atenueze impresia de neverosimilitate - supărătoare în cazul unui text ce se vrea foarte realist. În plus, am avut de multe ori senzația că dialogul e artificial, că niște oameni aflați în acele situații nu pot spune ce îi pune autorul să spună. Las deoparte sugestiile aproape suprarealiste cu ploaia care cade tot timpul, ca-n Macondo, și referirile la diluviul viitor, din 2039 (referire distopică la schimbările climatice), nu au nici un rol dramatic (pentru Afrim erau mană cerească, desigur, i se potriveau lui, dar nu textului). Există însă și multe replici bune, și secvențe închegate și multă tensiune pe care regia lui Radu Iacoban, mizînd corect pe actori și folosind o scenografie minimală și grăitoare (Tudor Prodan), le pune în valoare și chiar potențează. Mai puțin am înțeles mișcarea scenică (Ștefan Lupu): deplasări sacadate ale actorilor, schimbări de poziții care nu văd cum ajută spectacolul (deși, poate, vor să sugereze simetriile și schimbările de perspectivă despre care vorbeam).
Cu toate rezervele pe care le am față de text, mă înclin în fața performanței actoricești (un atu al textului e că oferă fiecărui actor partituri generoase: nu există aici roluri secundare). E remarcabil jocul reținut și economia de mijloace cu care crește tensiunea Ilinca Manolache (Elizabeth Law tînără), mizînd mult pe voce și expresia feței. Impresionează prezența scenică, ușurința cu care schimbă registrele și umorile Diana Cavallioti (Gabrielle la maturitate). La fel, Alina Rotaru (Gabrielle tînără) pendulează firesc între deschidere ingenuă și violență a sentimentului ultragiat, între retractilitate și dăruire. Copleșitoare e interpretarea Andreei Grămoșteanu (Elizabeth Law la maturitate) - numai cine n-a văzut-o poate îndrăzni să spună că nu mai avem tragediene. În rolurile masculine, se detașează Ionuț Vișan (care jucase și la Afrim, dar alt rol), tatăl pedofil, retractil, temător, expunîndu-și gradual sensibilitatea tarată, fără să devină însă odios (deși exact așa e). E de observat tremurul mîinilor (și la el, și la Andreea Grămoșteanu). Merită, de asemenea menționată relația de joc cu Ilinca Manolache, bine închegată. Un personaj complicat creează Cezar Grumăzescu: Gabriel, copilul care tînjește după dragostea tatălui pierdut, dar și după a mamei. Rolul e complicat pentru că trebuie să lege două relații complet diferite: cu mama, Andreea Grămoșteanu, și cu iubita, Alina Rotaru. Nu e deloc ușor, dar Grumăzescu o face foarte bine. Singurul personaj masculin care pare să nu poarte o tară e cel jucat de Virgil Aioanei: un om de treabă, moale, bun, care-și acceptă aproape fără crîcnire (cu doar o singură răbufnire de revoltă) soarta ingrată. În fine, Viorel Cojanu se achită bine de, poate, cel mai puțin ofertant rol (ultimul Gabriel): un fel de povestitor care deschide și închide spectacolul, legînd firele narative și dezlegînd misterele. Îi dă corect replica Andrei Brădean.
Nu am nici o îndoială că spectacolul, bine ritmat, cu o muzică antrenantă (Aida Šošič) și, cum spuneam, excelent jucat, va plăcea și va face săli pline.