Azi va ploua agresiv, doar Renașterea este un război dur cu uscăciunea și duritatea din noi și din lume. Cu siguranță mor înecați oameni în Bangladesh, în propriile vârtejuri înșelătoare din mințile lor. Cu siguranță peștii se dau la fund, tot mai la fund, în căutarea apelor nemurdărite de trupurile și sufletele toxice ale înecaților. Miroase a ploaie și a pește răzvrătit să locuiască în cer. Totul alunecă, totul este neclar, sticlos: viața noastră, cea a părinților noștri.
Ce cruzi sunt, suntem noi, copiii! Ce cruzi, sunt, suntem, noi, părinții! Mergem prin ploi nesfârșite fără a ne ține umbrela unul celuilalt. Ne înecăm în șuvoaie murdare, fără a ne arunca unii către ceilalți veste de salvare. De frică, din orgoliu, din aroganță, din sfială. Nu desfacem valizele timpului scurs, ca să nu se tulbure interiorul lor căptușit cu resentimente și tăceri.
Plouă, dar când ploaia se va opri (da, se va opri, trebuie să se oprească), ne vom zvânta încet umăr lângă umăr, gură lângă gură, ochi lângă ochi, rămânând doar picăturile sărate din ei să ne curețe, să ne hrănească, să ne mângâie.
Este frumoasă, tare frumoasă piesa scrisă de Andrew Bovell. Se poate scrie elegant, modern și profund despre traume transgeneraționale, despre împăcări și iertări fără să ai sentimentul că asiști la o sesiune de psihoterapie instrumentată de un psiholog încă în formare. Este frumos, tare frumos spectacolul lui Radu Iacoban. Se poate face teatru elegant, modern și profund fără să te simți la un miting progresist.
Andrew Bovell a prezentat spectacolul Când ploaia se va opri în premieră la Festivalul Adelaide din Australia din 2008, apoi a dus-o la Sydney, Melbourne și Almeida din Londra. Premiera americană a filmului When the rain stops falling a fost desemnată Cea mai bună piesă nouă a anului de către Time Magazine și a câștigat cinci premii Lucille Lortel în 2010.
Începe cu un miracol. Într-o zi ploioasă în Alice Springs în 2039, un pește cade ca un dar ceresc pentru a binecuvânta reunirea unui tată cu fiul rătăcit și rătăcitor. Poate că este un semn că tiparul de trădare și abandon care a început într-o altă zi ploioasă la Londra în 1959 se va sfârși. Cu o plasă de conexiuni complicate suprapuse, Când ploaia se va opri urmărește patru generații de familie de la claustrofobia unui apartament londonez în 1959, până la coasta cu vreme aspră din sudul Australiei și în inima deșertului australian în 2039. Cu patru generații de tați și fii, mamele, iubiții și soțiile lor, piesa are un fir epic solid, dar păstrează un fior liric pe parcursul întregii povești, cultivând intimitatea și introspecția.
Designul sonor conceput de Aida Šošić oferă un fundal sonor nevrotic, cu iz de prevestire apocaliptică, un zgomot aproape constant al vremii capricioase și al vremurilor ieșite din matcă. Decorul alb (scenografie Tudor Prodan) te anesteziază de la început. Mica scenă a Sălii Studio pare spital de boli psihice, morgă, salon de terapie intensivă (excelentă ideea perfuziilor agățate de tavan din care se scurg picăturile de ploaie), sală de priveghi pe catafalcul căreia fiecare personaj își așază moartea și viața. Prinse pe lateral, perdele albe și deșirate precum perdelele de ploaie și ceață separă timpul, permit intrări și ieșiri ale personajelor mereu în scenă, mereu analizându-se într-o încercare de a se accepta și a se regăsi unele prin celelalte.
Radu Iacoban creează prin viziunea sa regizorală acel spațiu metonimic ce dislocă granița între realitate și ficțiune, între factual și iluzoriu. În acest spațiu, siluete izolate, grupat sau individual, corpuri în mișcare liniară sau circulară par imposibil a se apropia, mai degrabă se ciocnesc și se depărtează alert. Simți, presimți o serie de relații, de tulburare, de supunere, de anxietate, de indiferență. Toți privesc și vorbesc cu fața către spectatori, venind parcă dintr-un deșert de tristețe udat de o ploaie de singurătăți.
Spectacolul curge fără efort între scene. Totuși nu disciplina narativă este cea vizată, ci mai degrabă dispersia, transgresiunea epică. Regizorul știe să traducă scenic zbaterea acelor oameni care nu se pot apropia real unul de celălalt. Personajele care nu participă la scena actuală se pregătesc pentru momentul în care lumina reflectoarelor începe să strălucească asupra lor.
Din nou spun, mereu mă simt obligată să spun "Ce trupă mare are Teatrul Mic!". Sensibilitate, concentrare, fire nevăzute între personaje ce întrețin evoluția relației ce se derulează de-a lungul timpului, nuanțe exploatate la maximum, toate în roluri pline și extrem de solicitante.
Lui Viorel Cojanu (Gabriel York) îi revine dificila sarcină de a deschide spectacolul cu un monolog incitant îmbrăcat în straturi de emoțional divers (spaimă, uimire, neliniște) ce vor defini intriga piesei. Discursul de deschidere este incredibil de incitant, deoarece Gabriel York anticipează reunirea cu fiul său la ceea ce este posibil sfârșitul lumii și este zdruncinat de un pește (crezut a fi dispărut de mult) care cade din cer. Viorel Cojanu transmite melancolia izolării unui om banal și regretele sale greu de pansat. În haine prea largi pentru trupul său, cu picioarele goale în pantofii ce îl strâng, poate, precum destinul, întrebări și informații subtile sunt mestecate cu greu, pe un ton scăzut, confuz. Un personaj care a trăit într-o permanentă confuzie identitară este pus în postura de a furniza răspunsuri.
Virgil Aioanei (Joe Ryan) își definește personajul, pe bunul Joe, prin dragostea pentru viața la fermă și iubirea pentru soția sa. O iubire unică, stearpă, unilaterală, născută sub semnul morții, trăită cu moartea fărâmițată într-o urnă funerară, sfârșită prin moarte.
Alina Rotaru (Gabrielle York tânără) arde, frige, ustură și transmite căldura focului său precum apa dintr-o oală în clocot căreia îi mărești din greșeală focul. Printre virgule și semne de întrebare dramatice și regizorale destinul ei este chintesența nefericirii. Fata revoltată ce și-a propus să își lase morții să își poarte singuri de grijă se preumblă prin viață ca o somnambulă cu sufletul mort. Fiul lui Henry, prin interpretarea lui Cezar Grumăzescu (Gabriel Law), forează straturi din ce în ce mai adânci în tânărul împovărat de misterul dispariției tatălui său și a mamei distante. Cu un farmec timid, conștient de farmecul său irezistibil, Cezar te face să înțelegi de ce Gabriel va menține statutul de iubire unică în viață și dincolo de ea în viața fetei care își lasă în urmă trecutul pentru a-l însoți.
Partitura Ilincăi Manolache (Elisabeth Law tânără) asigură personajului un echilibru bine identificat și exploatat dintre inteligență și vulnerabilitate afectivă. Ea reușește să descompună și să recompună personalitatea tinerei Elizabeth în fragmente de trăiri contorsionate, dezamăgiri tăioase, revolte înecate în sticle ascunse prin colțuri de casă și de aduceri-aminte. Zgârcită în destăinuiri, Elizabeth reduce spațiul comunicativ și relațional, lăsându-l acaparat de poveri imposibil de lăsat în urmă. Andrei Brădean (Andrew Price) știe să zâmbească și să privească nu doar în interiorul unei valize prea grele pentru ceilalți, dar și în interiorul celor pe care abia acum încearcă să îi cunoască. Zâmbetul său senin, glasul cald sunt căile prin care vocile înăbușite de-a lungul anilor, dramele și emoțiile de tot felul trecute sub tăcere în numele binelui către acceptare și adevăr se aud, se deslușesc.
Cu adevărat remarcabile mi se par trei creații actoricești. Ionuț Vișan (Henry Law), excelent antrenat și explorat corporal și fizic, menține un echilibru între o bună dispoziție trucată, amestecată cu furie cumplită contra propriei persoane. Prea-plin de regrete și remușcări, strivit în capcana hulpavă a trupului său, Henry fuge departe, dar nu poate fugi de el decât prin moarte. Diana Cavaliotti (Gabrielle York) găsește tonurile, gesturile, privirea, cât să redea stranietatea, durerea și cinismul cerute personajului său. Sarcasmul este singura armă împotriva fricii de a retrăi pierderea în timp ce ea însăși se pierde din cauza demenței care o invadează. Femeia căreia îi alunecă mințile ne ia cu ea în amintirile sale, ne mișcă dintr-o emoție în alta, și care așteaptă moartea ca pe o izbăvire este o rană vie. Andreea Grămoșteanu (Elisabeth Law) și tăcerile ei stranii și reci precum lespezile unui mormânt lipsit de binecuvântarea cerului! Elizabeth matură nu poate să privească pe ceilalți în ochi, doar cu ea însăși stă uneori de vorbă, pe furiș, pe tăcute. Este atâta compasiune în privirea ei, atâta deznădejde blocată într-o indiferență dublată de apatie exploatate actoricesc la maximum! "Cine este această femeie?" sau "Cine a fost?" sunt întrebări ce irump dintr-un freamăt al vocii, dintr-o împreunare a mâinilor. Livrarea de replici gen "știi că nostalgia mă plictisește" imprimă scenelor o poezie acidă și sfâșietoare.
Henry Law prezice că peștii vor cădea din cer vestind un mare potop care va pune capăt lumii. "Poți sta pe pământ solid, apoi fără să observi, se transformă în apă sub tine. Și dacă nu te miști, te vei îneca." Parte din personaje ating țărmul. Altele îngrașă marele ocean al suferinței umane. Sinele este căutat ca o amprentă colectivă cu care se poate crea un spațiu. Harta intimă a personajelor se răsfrânge asupra fiecăruia dintre cei care descoperă taina expediției prin acest spațiu.
Tema "locului" dispare, se poate întâmpla oriunde, iar timpul, deși punctat precis pentru a face inteligibile poveștile și relațiile dintre personaje, timpul este fluid și perpetuu. "Trecutul este un mister." El bântuie prezentul, sufocă viitorul, iar adevărurile lui au efect dual, între devastare și purificare. Se sparg bube cu puroi rânced, se presară acid peste răni nevindecate. Se doare, se spune, dar, mai ales, se iartă.
Când ploaia se va opri
de Andrew Bovell
Teatrul Mic, Sala Studio (Gabroveni)
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan / Muzica originală: Aida Šošić / Mișcare scenică: Ștefan Lupu / Producător delegat: Arti Trandafir
Distribuția: Elisabeth Law: Andreea Grămoșteanu / Elisabeth Law tânără: Ilinca Manolache / Gabrielle York: Diana Cavallioti / Gabrielle York tânără: Alina Rotaru / Henry Law: Ionuț Vișan / Gabriel Law: Cezar Grumăzescu / Joe Ryan: Virgil Aioanei / Gabriel York: Viorel Cojanu / Andrew Price: Andrei Brădean
(foto: Andrei Runcanu)