Spectacolul se constituie în jurul a patru personaje care, într-un punct al vieții lor au suferit o pierdere determinantă, dar cu toate acestea fiecare dintre ei beneficiază de o șansă de a-și clădi un nou început, o nouă viață, departe de traumele trecutului. Privind din această perspectivă, cei patru pot fi considerați privilegiați. Punctul comun al acestora, cel care îi aduce împreună, este ONG-ul Binele te urmărește - un nume care poartă o valență dublă, definitorie pentru parcursul și consecințele cu care se aleg protagoniștii: pe de-o parte, într-o cheie optimistă, care indică concursul de împrejurări prin care personajele pot să-și refacă viața în ciuda reminiscențelor trecutului; pe de altă parte, într-o notă ironică, indicând o strădanie exterioară ca aceștia să își depășească propria condiție pentru a se eleva la un alt nivel, mai bun.
Funcționând și replicând ipostazelor originare, se conturează patru tipologii bine profilate atât prin scriitura și direcția de scenă a lui Gabriel Sandu, cât și prin interpretările celor patru actori, alegerea acestora fiind unul dintre punctele forte ale spectacolului:
Lavinia - într-o interpretare plină de forță și precizie realizată de către Anda Tămășanu - lidera ONG-ului Binele te urmărește, este tipologia conducătorului și a salvatorului, care dintre toate personajele înțelege cel mai bine ce înseamnă să fii diferit și felul în care această diferență poate aduce cu sine ostilitatea celorlalți. Suferința pe care și-o ascunde, pe care și-o înmagazinează în acte de binefacere provine dintr-o pierdere emoțională, prin dispariția unei femei de care se îndrăgostise. Observăm însă că această fervoare cu care încearcă să lupte pentru o lume ceva mai bună depășește empatia față de oamenii în nevoie, ajungând să lupte pentru cauza în sine, fiind singura modalitate prin care își poate stăvili războiul intrinsec.
Cristina - într-o interpretare plină de jovialitate și de naturalețe din partea Giorgianei Coman - este fidelă propriei drame, neavând sau refuzând să aibă puterea de a-și schimba propria viață, așteptând ca alții să acționeze pentru și în numele ei, ba chiar să se ocupe și de consecințele nedorite ale unor alegeri prost înțelese. Mentalitatea de victimă pe care și-o însușește are ramificații în frageda copilărie, când a fost hărțuită de bunicul ei vitreg, iar odată ce bunica ei află, i se face doar pe jumătate dreptate. Lipsită, practic, de un reper prin care să își poate ghida propria viață, ajunge la 17 ani să aibă doi copii și o nevoie aproape patologică de a depinde de altcineva, acesta fiind și motivul pentru care pierde custodia copiilor în favoarea fostului ei soț.
Cristian - într-o intepretare sinceră și verosimilă a lui Eugen Neag - membru al ONG-ului, este cel care încearcă să-și canalizeze energia în folosul celorlalți în detrimentul nevoilor personale, ca urmare a unei încercări juvenile eșuate de a-și ține familia laolaltă și cât mai aproape de el, căutând să fie cât mai pe placul părinților săi, din frica de abandon și singurătate. Aceste efecte care îl urmăresc și în viața sa de adult, se materializează printr-o nevoie acută de apropiere și apartenență.
Olesia - în interpretarea sensibilă și candidă a Carinei Bunea - este tipologia dependentului, care își valorizează deciziile printr-o subordonare la ceea ce aleg alții pentru ea. Ajunsă în țară ca urmare a războiului, rămâne, într-o primă fază, într-o stare de expectativă pentru cel care ar urma să vină, s-o ia și s-o ducă într-un loc sigur. Așteptarea mioarei pentru păstorul ei... venirea cuiva devenind însă o amânare permanentă. Marea pierdere pe care Olesia o resimte este în momentul morții bunicii sale, cea care reprezintă punctul imuabil al vieții sale, farul călăuzitor, durerea ei fiind dublată de necesitatea absolută de a supraviețui, de a fugi din propria țară și de a se adăposti în speranța unei viețuiri mai bune, care însă refuză să se arate.
Un aspect important pe care îl conturează Gabriel Sandu foarte bine în acest spectacol este felul în care fragilitățile interioare se oglindesc în relațiile care se creează între personaje, în funcție de raporturile de putere care există și care se manifestă, sesizabil, între acestea. Pe lângă beneficiul de a-ți reîncepe viața de la zero - ca în cazul Cristinei, care după ce își pierde copiii în fața fostului soț, este angajată în cadrul ONG-ului - spectacolul pune în discuție și luxul de a da cu piciorul unor șanse prin care personajele pot ajunge să își eleveze existențele, rămânând închistate în aceleași mecanisme de supraviețuire și adaptare, practic blocate în zonele lor de confort, în universurile pe care le cunosc și pe care și le-au construit pentru a rezista traumelor trecutului. Astfel de exemple vedem în cazul Cristinei care acceptă să fie într-o relație cu Cristian, cu toate că admite că nu îl iubește, pentru ca mai apoi să îl părăsească în ziua nunții, fugind ulterior către un alt bărbat, ceea ce într-un final istovește orice strop de înțelegere din partea Laviniei. De altfel, acest deznodământ este prefigurat într-o scenă de interacțiune dintre cele două, după un incident în care Lavinia este rănită de fostul soț al Cristinei, la scuzele repetate ale acesteia, Lavinia răspunzându-i, parafrazez: "De parcă mi-ar păsa de scuzele tale", semn că răbdarea ei se apropie de limite. Cristian, odată părăsit și îndurerat, își îndreaptă atenția către Olesia, între cei doi constituindu-se o relație de interdependență: în cazul lui pentru a-i umple vidul lăsat de un nou abandon, iar în cazul ei pentru a-i restabili o anumită securitate provizorie. Astfel că personajele se condamnă singure să se învârtă într-un cerc vicios din care nu pare că ar exista vreo ieșire, în ciuda unui sprijin exterior.
Pentru a evidenția friabilitățile sufletești ale personajelor, Gabriel Sandu construiește un al doilea plan, al alegoriei, care se instituie printr-o suprapunere între experiențele celor patru și un atribut animal potrivit cu ecourile și crispările acestora. Rând pe rând, Anda Tămășanu, Giorgiana Coman, Eugen Neag și Carina Bunea devin un delfin, o căprioară, un câine și o oaie. O abordare intuitivă, care contextualizează și o dimensiune onirică în care lumea așa cum este ea și lumea așa cum ne imaginăm că este se întrepătrund într-o frescă care creionează succint o lume într-atât de recognoscibilă, animată de conflicte, de suferință, de nesiguranțe, de fragilități; dar în același timp, și de o nădejde a unui mâine mai bun, care devine un stimul suficient de percutant pentru a continua să privești înainte.
Concretizarea planului oniric pe care îl propune Gabriel Sandu este un succes și datorită echipei pe care acesta și-a ales-o pentru spectacol, respectiv a modului în care coordonatele se sincronizează pe deplin: decorul minimalist și optimizat, respectiv costumele create de Răzvan Chendrean se armonizează cu partea video a Mirunei Croitoru, care oferă și mai multă substanță și adâncime producției. Pe lângă acestea, Ruxandra Bobleagă s-a ocupat de coregrafie și lighting design, elaborând momente spectaculoase vizual și o reiterare duioasă a simțămintelor celor patru printr-o repovestire corporală.
Spectacolul prezintă o poveste bine închegată și bine gândită ca un întreg, bazată pe interferențele firești care se dezvăluie între personaje și situațiile lor. Există și un anumit tip de fragmentarism inserat în întreaga structură a producției, la fel de bine chibzuit, care sugerează încă o dată solitudinea existențială provocată mai degrabă de ceea ce îi trage înapoi, de ceea ce îi ține claustrați într-o condiție din care nu pot sau din care refuză să iasă, până în final, când ajung să privească dincolo de propriile limitări și să devină un întreg. Mai mult de atât, acest aspect oferă o mai bună evidențiere a fiecărui actor și o mai bună conturare a personalității fiecărui personaj, interludiile muzicale semnate Eugen Neluțescu și coordonarea muzicală a Oanei Pușcatu având un rol esențial în acest sens.
Discursul lui Gabriel Sandu este unul pătrunzător, în care diferite paliere se îmbină și constituie un punct de plecare pentru discuții mai ample privind împrejurările actuale în care noi, ca indivizi și ca membri ai unei comunități, funcționăm și sechelele pe care trecutul le poate lăsa asupra noastră, manifestându-se necontenit, voit sau nevoit, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Urmărind traseul emoțional pe care unele dintre cele mai recente evenimente de mare impact le au asupra oamenilor, respectiv modul în care psihicul nostru alege să gestioneze efectele, Lux reușește să conțină o dualitate asamblată din încărcătura tumultuoasă pe care o poartă trecutul și angajamentul încurajator, dar variabil, al viitorului.
Lux
de Gabriel Sandu
regie și concept scenografic: Gabriel Sandu
coregrafie și lighting design: Ruxandra Bobleagă
decor și costume: Răzvan Chendrean / video: Miruna Croitoru / muzică: Eugen Neluțescu / coordonare muzicală: Oana Pușcatu
cu: Carina Bunea, Anda Tămășanu, Giorgiana Coman, Eugen Neag
( Foto: Remus Toderici)