Nu, nu e în vreun fel problema tematicii alese. Subiectele abordate în LUX sunt de strictă și relevantă actualitate, putând constitui o foarte bună bază de pornire pentru un spectacol teatral important.
Ceea ce a transformat spectacolul trupei Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria Oradea (realizat în cadrul proiectului "a.LIVE", implementat de Fundația Culturală "FITO" și cofinanțat de AFCN, având premiera în noiembrie 2022) în cea mai puțin apreciată reprezentație (formulare politicoasă) dintre cele văzute în primele 4 zile ale ediției 34 a Festivalului de Teatru Piatra Neamț (FTPN), 2023, a fost, în primul și în primul rând, textul. Urmat, la semnificativă distanță, de câteva neinspirate alegeri regizorale și scenografice.
Într-un ceas și jumătate, a fost vorba, pe rând, de sărăcie, de războiul din Ucraina, de misoginism & condiția femeii, de abuz sexual, de despărțire / pierderea persoanei iubite, de părinți plecați la muncă în străinătate, de imaginea străinului, de singurătate, de violență, de homo & bisexualitate și, într-un final greu de pătruns, de moarte & morală creștină & statutul / percepția asupra morții în societatea contemporană. Posibil să fi fost, pe alocuri, vorba și de drepturile animalelor, după cum e posibil ca scena cu delfini & orci să fi fost doar o metaforă descriind păcate ale oamenilor împotriva semenilor (de altfel, apelul verbal și vizual - pe bază de măști, bibelouri și / sau alte elemente de tip muzeu cinegetic prăfuit - la felurite specii de păsări a fost unul dintre laitmotivele nefericite ale LUX-ului).
Nu sunt multe teme, nu sunt foarte multe teme, sunt ireal de multe teme. Chiar și livrate sub forma biografiilor angajaților / persoanelor ajutate de un ONG cu preocupări în zona asistenței sociale, ele n-au cum să fie cuprinse, în chip coerent și convingător, într-un scenariu dramaturgic prezentat într-un spectacol de 90 de minute. Și totuși, în LUX, Gabriel Sandu le înghesuie / strivește până la sufocare pe toate. Efectul principal? Un ghiveci necomestibil. Efectul secundar? Saturația / greața publicului în fața unor subiecte cât se poate de importante (în loc de sensibilizare și educație, agasare și distanțare).
Spectacolul orădean nu e nici primul, nici ultimul în a cărui prezență imaginația spectatorului proiectează, pe un ecran al minții, cuvinte-cheie bifate întru obținerea unui punctaj mai bun în fuga pentru securizarea finanțării. Totuși, abundența keywords-urilor izbăvitoare e cu totul remarcabilă în acest nefericit caz particular.
În ciuda unor monologuri în care actorii sunt lăsați să arate ce pot și în care stropul de carne & sânge al personajelor pe care le interpretează iese la lumină, întregul construit de Gabriel Sandu reușește, până la urmă, să atrofieze până la aproape extincție veridicitatea profilului protagoniștilor. Gesturile și replicile le sunt adesea inutil dublate de proiecții video pleonastice, măștile și costumele adaugă o simbolistică ferită de semnificație (cineva remarca asemănarea dintre anumite elemente vestimentare și de decor și produsele oferite spre vânzare la acele tarabe ce împânzesc DN-urile noastre sufocate de mașini), cuburile mânuite de actori formează cuvinte și fraze ce nu adaugă mai nimic întregului.
Traseele de viață ale personajelor, povestite la microfon cu fața cu public sau redate prin scurte scene de grup, sunt frânte de izbucniri bizare ori de dezvăluiri personale ce nu au relevanță în contextul poveștii de ansamblu. Până și invocarea periodică a "lux"-ului se face forțat, în fraze ori jocuri de cuvinte căznite.
Nu, nu prea e nimic de aplaudat în acest neașteptat și neplăcut eșec artistic. E doar de speranța unor proxime texte (în primul rând, texte) care să nu contribuie la căderea în derizoriu a unor teme importante.
( Foto: Remus Toderici)