Anii 1920, "the roaring 20s", fuseseră un timp de avânt cultural, când arta devenea aventuroasă și se îndepărta cât mai mult de dulcele stil clasic. Stilul dominant de arhitectură și design era ArtDeco, în artă mișcările expresioniste și suprarealiste cu elemente surprinzătoare de juxtapoziție părăseau cărările bătătorite și se aventurau pentru prima dată în teritoriile misterioase ale conștiinței. Dada începuse la Zürich explorând absurdul, nonsensul, hazardul și aleatoriul, erau la modă spiritualismul și psihanaliza. Apăruseră fascinația tehnologiei și epoca mașinii, cubismul și arta inspirate din motive geometrice. Artiști ca Salvador Dali spărgeau granițele logicii și flirtau cu ideea de non sequitur (un argument este non sequitur în cazul în care concluzia nu reiese din premise - nota LiterNet).
În Bucureștiul rămas în urma vestului, ca și azi, modernismul coabita încă cu savoarea secolului al 19-lea, mai levantin. Bărbații de lume, așa cum ne arată și fotografiile lui Mateiu Caragiale, obișnuiau să poarte ziua costume din stofă englezească, cu dungi, croite cu fler, în general la croitor, iar seara purtau smoching, cămăși albe de mătase cu gulere scrobite și papion, batiste, pantofi negri din piele. Erau la modă paltoanele de blană, mustățile și pălăria, obligatorie pentru bărbați, simboliza prin stilul ei statutul deținătorului. Bărbații, ca și femeile, aveau un cult pentru păr și dormeau seara cu un fileu pe cap pentru a-și menține coafura impecabilă a doua zi. Mahalaua însă era altceva.
În această epocă, Mateiu Caragiale era, în limbajul de azi, un college dropout, care își abandonase studiile de Drept la Berlin și se întorsese la București să se căsătorească cu o femeie bogată mai în vârstă decât el cu 25 de ani și să scrie literatură, sub influența lui Marcel Proust. În jurnalul "bastardului lui Caragiale" de Aureliu Goci aflăm că Mateiu era fascinat de heraldică și că era un poseur care se comporta "ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole".
Montarea lui Dragoș Galgoțiu este fidelă textului, cu un picior în boierie și altul în mahala, într-o zonă de clarobscur și grotesc. Mi-aș fi dorit poate ca acești Crai să fie mai subțiri, niște domni adevărați cu aventuri în zonele rău famate și secrete devastatoare. Cu câteva excepții notabile (cum ar fi scenele din bordel călare pe o statuie grotescă), Dragoș Galgoțiu a mers însă pe o retrospectivă abstractă, susținută în principal de pantomimă (uneori lungă și repetitivă, cum a fost scena morții prințului rus). Pe acest "extra text" inventiv, speculat la maximum, uneori mult după ce spectatorul sesizează intenția regizorală, s-au "grefat" monologuri și pasaje celebre din roman, captate mai mult sau mai puțin aleatoriu. Dramatizarea nu a oferit o poveste, ci o puzderie de amintiri disparate.
Spectatorii nefamiliarizați cu opera și povestea Crailor vor găsi anumite neclarități, motiv pentru care un dramaturg profesionist ar fi putut ajuta dramatizarea, așa cum s-a întâmplat la dramatizarea romanului Repetiție pentru o lume mai bună regizat de Radu Afrim, care combină mai bine esența umană a personajelor cu firul narativ, creionând atât de plastic timpul, locul și spiritul epocii.
Cine au fost, de fapt, acești Crai de Curtea-Veche și ce îi unea nu prea reiese cu claritate din spectacol. Totul este mai mult sau mai puțin iluzoriu. Criticul George Călinescu spunea în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: "O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat, sub mizilirea lui Gr. Ghirica, și a început a jefui orașul. Melanos, cu cucă de domn în cap și cu haine voievodale furate, trecea prin oraș cu «craii» lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau, deci, un fel de boemi dezmățați, bucureșteni". Criticii Șerban Cioculescu și Nicolae Manolescu, din contră, îi vedeau nu ca pe niște mahalagii, ci ca pe o "nobilime crepusculară". Fotografiile picturale din programul de sală al spectacolului (realizate de Florin Ghioca și prelucrate de Sabina Spătariu) i-a prezentat mai degrabă ca pe grupul de boemi ai lui Toulouse Lautrec din secolul al 19-lea, cu pitic cu tot (dar fără febra artistică a impresioniștilor).
Cara, naratorul, văzut ca un om al prezentului (interpretat cu sensibilitate de un Marian Râlea care pare că este pus în rol prea recent), îmbrăcat modest, cu un palton de stofă gri, plin de praf, vine din zgomotul traficului contemporan și intră într-un beci vast, mobilat cu vechituri și covoare persane, unde deapănă amintiri despre personaje pe care le-a cunoscut și tipologii celebre în Bucureștiul de altă dată. de la cumpăna secolului 19 și 20. Este un pic tras de păr, dar acceptăm convenția.
Personajele se întrupează ca niște spectre din seriale gotice gen Tales from the Crypt (Aventuri în Casa Morții) și la rândul lor deapănă amintiri și le ilustrează cu pantomimă. Femeile apar ca niște zombie ale vechilor bordeluri, apariții în stare de mare degradare, adevărate fleurs du mal ale lui Baudelaire sau "flori ale maidanului", cum le numește Mateiu Caragiale, iar "Craii" au identități contradictorii, flaneuri, virusate de melancolie, care-și petreceau timpul la plimbare în Cișmigiu, la orgii în bordeluri și la birturile de pe Lipscani.
Unul din crai e făcut ca un boier cu redingotă din secolul al 19-lea (Pașadia, interpretat cu finețe de Mihai Calotă), altul e ca un clovn (Pîrgu, interpretat în tușe stridente de Claudiu Bleonț), altul e un rentier de la începutul secolului al 20-lea care își toacă averea pe vin și femei și apoi fură o moștenire (Pantazi, interpretat cu fler dramatic de Ioan Andrei Ionescu), iar altul servește drept o parodie de maior (Maiorică, interpretat expresiv de Dorin Andone, chiar dacă rolul e un pic schematic). Costumele (realizate de Lia Manțoc) sunt în general atrăgătoare, dar parcă, intenționat sau nu, multora le pică prost pe corp. Decorul beciului adâncește impresia de Tales from the Crypt (Aventuri în Casa Morții).
În genul gotic, personajele sunt particularizate într-un mod mai atractiv (cool). De asemenea, există o progresie dramatică mai clară care să unească mai bine părțile. Dramatizarea lui Dragoș Galgoțiu nu urmează (decât exterior) convențiile genului, ci în primul rând spiritul contemplativ al romanului. Relațiile dintre personaje sunt fie inexistente, ca în teatrul absurd, fie exterioare, fie cam cabotine (în cazul lui Claudiu Bleonț, într-o postură destul de ingrată; păcat, pentru că Bleonț este un mare actor, cu mai multă subtilitate, nu de "lichea" periferică cu nas de clovn).
S-au distins Ioan Andrei Ionescu ca Pantazi, ale cărui amintiri au străbătut cel mai bine veacurile alături de cele ale Penei Corcodușa (Cesonia Postelnicu) cu tragica ei iubire pentru Serghei (un caricatural Carol Ionescu). De asemenea, parțial Mihai Calotă ca Pașadia a oferit contrapunctul eleganței în galeria mahalagiilor, cel puțin până la un anumit monolog pe care îl spune cam încet și la orgiile din bordel când rămâne în nădragi. (Apropo de aceste episoade erotice, două dintre ele au fost coregrafiate de Galgoțiu în prea mare similitudine cu ce a făcut Eugen Jebeleanu în scena când Arkadina îl reseduce pe Trigorin în spectacolul Pescărușul, tot de la TNB.)
La fete s-au distins în special Fulvia Folosea (Rașela), Costina Cheyrouze (Elvira) și ingenua Maruca Băiașu (Wanda / Ilinca) care promite și crește ca artistă de la un spectacol la altul, demonstrând talent și o expresivitate cu multe fațete.
Craii de Curtea-Veche este un spectacol meditativ, inventiv cu momente și replici memorabile, animat de un vibe retro și o poetică a melancoliei și a grotescului. Va delecta cu certitudine publicul de cunoscători ai lui Caragiale (tatăl și fiul), dar mai puțin spectatorii înclinați spre un teatru modern.