Un asemenea mod cvasi-evlavios regăsim și în felul în care textul a devenit, aici și acum, spectacol. Dragoș Galgoțiu a realizat scenariul dramatic și tot lui îi aparțin regia, decorul și coloana sonoră, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu încap elemente și aspecte "străine" în contactul cu opera literară. Viziunea spectacolului trebuia să fie perfect aderentă la splendoarea crepusculară a cărții. Chiar și caietul-program, care la alte spectacole se poate reduce la o tipăritură oarecare, este de data aceasta conceput și realizat de-a dreptul somptuos: un mic album, o operă de artă tipografică în care actorii sunt înfățișați pe toată pagina în format A4, într-o cromatică de tablou, iar nu de caiet-program.
Detaliile care contează
Întreaga montare a arătat o atenție neobișnuită la detalii, regizorul nedorind a se îndepărta de litera și spiritul textului, ci prezervându-le ori de câte ori a fost dramaticește posibil. Decorul, pe scena relativ mică de la sala Pictura, a fost constituit de la bun început și păstrat până la final ca unul de interior - o opțiune bună, din punctul meu de vedere, fiindcă deambulările personajelor din roman nu puteau fi cuprinse într-un același cadru, iar schimbarea accelerată a cadrelor ar fi dus la o fragmentare obositoare a spectacolului. Galgoțiu a construit deci un interior vechi în care personajele intră și din care ies, o casă decrepit-boierească, cu fotolii împrăștiate, numai bune să se așeze unii și alții în ele. Naratorul din roman, numit în spectacol Cara (de la Caragiale) și jucat remarcabil de Marian Râlea, devine sub "modelajul" lui Galgoțiu (o intervenție auctorială de asemenea necesară) un om obosit, un Oblomov care tânjește să se întindă pe o canapea și să nu se mai scoale de acolo. Râlea vorbește voit "stins" și "șters", ca și cum ar fi epuizat de toate câte se întâmplă și care trebuie expuse, narate.
Decorul și "sonorul" se completează bine, în aceeași direcție a decupării spațiului închis de exteriorul Bucureștilor sub ploaie. Cara (Râlea) poartă un fel de palton cu umerii plouați, după ce a acționat un dispozitiv ca să "închidă" fereastra. Regizorul și-a udat astfel actorul care va juca un om obosit de viață, făcându-l nu numai la figurat, ci și la propriu, plouat. Până la finele spectacolului, acei umeri uzi-cenușii de palton negru sunt un detaliu constitutiv pentru întreaga atmosferă și totodată pentru constituția psiho-morală a personajului.
Un ultim exemplu, pentru a proba atenția distributivă și infinitezimală la detalii a lui Galgoțiu. Spectacolul începe, sonor, cu un picur distinct în locuința vetustă. Când e deschisă o fereastră, zgomotul de "afară" este amplificat, pentru a contrasta cu liniștea mormântală din interior. Când fereastra e închisă, se face din nou liniște deplină și picurul se aude punctând tocmai diferența dintre spațiul închis al recluziunii naratorului și exteriorul care îl poate oricând invada. Exact asta se va întâmpla cu Cara, oblomovianul personaj creat de Galgoțiu pentru a juca rolul atât de dificil al naratorului. El este, ca tipologie, un om "stins", obosit, regresiv precum Cioran, comod ca Oblomov, însă "viața" și personajele celelalte vor veni peste el, îi vor invada spațiul și îl vor obliga să joace rolul de martor-narator.
"Craii" și "amazoanele"
Odată cu "năvala" personajelor în cadru, scena micuță se umple de viață, de vieți care au fost trăite și se cer povestite. Totul se întâmplă repede, într-o atmosferă de agitație aproape bezmetică, într-un ritm trepidant care îl dislocă pe acela lent și monoton. Picurul perfect audibil înainte nu se mai aude: pe scenă se strigă, se zbiară, se cântă, se urlă. Pirgu, bine jucat de Claudiu Bleonț, pare să fie "motorul" acestei atmosfere vivante și deșucheate, cu domni eleganți ("craii" Pașadia și Pantazi) și doamne de diferite condiții care, împreună, compun parcă Au Moulin-Rouge: La Danse al lui Henri de Toulouse-Lautrec.
Însă histrionicul Pirgu jucat de și mai histrionicul Bleonț va fi întrecut în energie trepidantă de personajele feminine, aproape toate, care în spectacol ocupă pur și simplu scena: vizual și auditiv, corporal și verbal. Dacă Pașadia și Pantazi rămân "craii" lui Mateiu I. Caragiale, personajele feminine din roman devin în viziunea lui Galgoțiu variante particularizate ale unui prototip precum Rașela: un fel de "amazoane" nimfomane care sug energia bărbaților, îi storc de vlagă pe cei oricum obosiți, somnolenți, epuizați și îi "vampirizează" până la ultima picătură de sânge și de spermă. Să ne reamintim cum (mai exact: în brațele cui) sfârșea Pașadia în romanul lui Mateiu I. Caragiale: "aflam că Pașadia murise. Sfârșitul lui avu răsunet, dar nu prin el însuși, ci pentru felul cum se petrecuse. În timpul din urmă, Pașadia, care nu se mai vedea nicăieri, trăia cu Rașelica Nachmansohn. Era îndeobște cunoscută frenezia crudă cu care aceasta se deda la o anume voluptate și care îndreptățea porecla de «lipitoare» ce-i dase Gorică. Înverșunându-se asupra prăzii voluntare, mult nu-i trebuise ca s-o dea gata; cu cel din urmă strop de vlagă bărbătească țâșnise și sângele și inima încetase să mai bată.". În acest Moulin Rouge mutat din Parisul lui Henri de Toulouse-Lautrec în Bucureștii lui Mateiu I. Caragiale și adus la o dimensiune frenetic-dementă, patologică, energia feminină devine vorace, iar cea masculină se stinge sub ochii noștri, Gore Pirgu, mitocanul, fiind ultima ei "redută".
Opțiuni regizorale
Din păcate, sunt și câteva episoade lipsite de substanță, în care personajele tot zbiară, la antipodul stilisticii rafinate a cărții, ori simbolismul este "rulat" inerțial, mecanic, ca în tabloul din tinerețea Penei Corcodușa (altfel, bine jucată de Cesonia Postelnicu), când află de moartea prințului Serghie (un rol mai degrabă modest al lui Carol Ionescu). Tabloul, care ar fi trebuit să fie intens-dramatic, devine stânjenitor prin repetitivitate.
O altă observație privește alegerea lui Mihai Calotă pentru a interpreta rolul lui Pașadia. Actorul joacă, aș spune, impecabil, iar un monolog al lui este poate cel mai bun moment al spectacolului, dar... Există un "dar" aici. Pașadia al lui Mateiu I. Caragiale era un erou vârstnic de roman, un "crai" cu o față "veștedă" aflat după nenumărate experiențe de viață și cu o existență, de altfel, rezumată într-un loc din carte. "La vârsta când la alții începe pocăința - scrie Mateiu I. Caragiale cu pana naratorului -, el, care totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare, se năpustise deodată la desfrâu. Era aceasta darea pe față a unei vieți ce dusese și până atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi de cari râvna de a izbuti îl făcuseră să se dezbere un lung șir de ani?".
Bref, Pașadia e un "crai" bătrân, aflat spre capătul existențial, și tocmai desfrânarea lui venită după o viață întreagă de cumpătare exprimă ciudățenia personajului și, dacă vrem, complexitatea lui. Or, un Mihai Calotă mai tânăr ca mine (!), născut în 1976 și jucându-l pe vârstnicul Pașadia fără un machiaj care să-l "îmbătrânească" este o opțiune regizorală riscantă și mai greu de înțeles. E drept că oamenii, pe vremuri, erau considerați "bătrâni" la alte vârste decât noi, cei de azi; și totuși apare aici o fisură în acea fidelitate față de litera și spiritul textului despre care vorbeam. Cum poate să apară Pașadia pentru spectatorul din sala Pictura ca un "crai" consumat și "veșted", care își va da duhul în brațele Rașelicăi, dacă Pașadia al lui Galgoțiu e un Mihai Calotă la bustul gol care pare perfect adecvat sexualității nesățioase?
Excelent distribuite în roluri sunt în schimb Magda Catone jucând-o pe Sultana și Fulvia Folosea interpretând-o pe Rașela. Cam toate actrițele se integrează într-o atmosferă pe care în primul rând ele o construiesc și o mențin, chiar și foarte tânăra Maruca Băiașu (Wanda / Ilinca), după un început mai ezitant. Un rol bun face și Ioan Andrei Ionescu, interpretându-l pe Pantazi, celălalt "crai" enigmatic din romanul lui Mateiu I. Caragiale. Convingători au fost Dorin Andone (Maiorică) și Petre Cheregi (Costache).
Convingător, dincolo de obiecțiile făcute, a fost și spectacolul acesta, în care Dragoș Galgoțiu a reușit ceea ce îmi părea de-a dreptul imposibil: să aducă pe scenă un roman interbelic, și ce roman!, unul în care Stilul impregnat parcă în pagina de carte își merită majuscula.
Distribuție: Cara - Marian Râlea / Pantazi - Ioan Andrei Ionescu / Pirgu - Claudiu Bleonț / Pașadia - Mihai Calotă / Sultana - Magda Catone / Rașela - Fulvia Folosea / Mima - Erika Băieșu / Elvira - Costina Cheyrouze / Wanda & Ilinca - Maruca Băiașu / Pena Corcodușa - Cesonia Postelnicu / Maiorică - Dorin Andone / Tita - Rodica Ionescu / Serghie - Carol Ionescu / Costache - Petre Cheregi.
Dramatizare, regie, decor, coloană sonoră: Dragoș Galgoțiu
Costume: Lia Manțoc
Regia tehnică: Tudor Dobrescu