Eroii perseverenței - Omul cu mârțoaga

Am tresărit la replica rostită de Alexandru Nichita: "Chirică la treizeci și cinci de ani!". Abia acum am realizat tinerețea eroilor din Omul cu mârțoaga^[i]. M-a ajutat și silueta longilină a actorului care vorbea, Cosmin Brehuță, siluetă subliniată de costumul elegant, o eleganță de interbelic, dar la rigoare apreciată și azi, costumele datorându-se, ca și decorul, Adrianei Grand. Silueta celui pe care l-am văzut jucând, prima dată, în Amplexus (spectacol scris și regizat de Andrei Măjeri), i-a impus regizorului Victor Ioan Frunză schimbarea expresiei de uimire a băiatului - pe scenă având o soră, în text având un frate mai mic - lui Chirică: "ce domn spătos!" a devenit "ce domn înalt!". Rămăsesem cu imaginea lui Emil Boroghină, acceptând să joace Chirică la 62 de ani, pensionat deja, în montarea lui Nicolae Scarlat, ca un fel de ultim rol, după ce, în toți anii de directorat, și-a impus a nu urca pe scenă. Percepția unui Chirică trecut de tinerețe o am, totuși, confuză, mai demult. Deși, văd limpede acum, și Octavia Cotescu, în 1964, și Matei Alexandru, în 1956, erau la vârsta personajului. Sigur că în teatru e secundară vârsta. Dar am ajuns eu în postura în care privesc altfel spre cei de 30 sau 35 de ani. Iar în economia piesei, asta contează. Sau ar trebui, pentru că nici G. Ciprian nu pare a o face până la capăt. De la replica declicului evocat mi-am amintit reclama din motto.

Dincolo de amuzamentul ei, întrebarea este importantă și pentru piesă. Autorul a căutat să aibă o morală, drept care a scris finalul cunoscut. Doar că, totuși, dragostea este independentă și nu se poate induce prin sentimentul matern, nici prin admirația pentru spiritul de sacrificiu al lui Chirică. Din aceasta perspectivă, piesa nu are un happy end ci doar o închidere a unui cerc în relația eroului cu soția sa, Ana. Dar Victor Ioan Frunză a respectat întocmai textul și l-a pus în valoare, ba mai mult, ne atrage atenția că este o poveste care n-a fost fructificată cinematografic - ca atâtea și atâtea altele din literatura română -, deși are toate atuurile pentru a ajunge la sufletul tuturor. Drept care a inventat un generic de film, cu o muzică de film. Un film pe ecran panoramic, profitând la maxim de întreaga deschidere a scenei din Petroșani. Cumva similar, ca acum trei ani, exact înaintea declanșării restricțiilor cauzate de pandemie, unei proiecții de fundal de la musicalul Cele două orfeline (regia Adrian Andone). Este o decizie măiastră, cucerind publicul din primul minut cu atmosfera de mare producție. Muzica - într-un crescendo violin - și culorile - un roșu cărămiziu, de la zgura pistelor de alergare, negrul umbrelor metaforice, albul tuturor inscripțiilor - captează privirile și le dirijează ca un hipnotizator. Proiecția cortinelor își arată și utilitatea între acte, când e necesar de precizat cum evoluează timpul acțiunii. Iar după ce 'cortina' dispare, scenografia continuă să valorifice spațiul și-i oferă o deschidere spectaculoasă.


Dacă în didascaliile actului III apare notația unei ferestre prin care se vede cerul, cum și în privința decorului primelor două acte avem de-a face cu un geamlîc, Victor Ioan Frunză și Adriana Grand deschid cu generozitate spațiul și oferă în fundal imaginea cerului, ca în cazul unei panorame cât e zarea. Pereții simbolici din prima parte dispar cu totul când eroii ajung să locuiască în ceea ce Fira numește drept coteț de porumbei. Cerul e cu seninul unei dimineți - e momentul când totul devine limpede ca lumina zilei - și în acord cu aspirația unui asemenea personaj precum Chirică. Prin opoziție, decorul ultimului act se închide, chiar dacă într-un spațiu amplu, elegant la limita sufocării. Dar cerul nu se mai vede.


Pentru actul III, scenografia ne propune să ne imaginăm cum funcționează scara buclucașă, instrumentul decisiv pentru înduplecarea inspectorului, deci elementul salvator pentru Chirică. Astfel că personajele apar de sub scenă, se retrag în adânc. Și din nou mă întorc între amintiri, la Revizorul regizat de Radu Tudosie, unde scenografia lui Andei Pop a inclus două nivele la vedere, actorii urcând și coborând. În aceeași idee a unei forme de spectacol care caută să ajungă la inima spectatorului, o formă precum un plic care poartă o scrisoare, un mesaj profund, Victor Ioan Frunză își asumă și apariția unui cal pe scenă. Unul adevărat. Desigur, în final, în momentul reușitei. Un cal frumos, ce radiază vitalitate, pe nume Raven, încadrat de antrenorul său, Ilie Turcu, - ce-l conduce de dârlogi -, și de Chirică. Este vizibilă emoția din sală. Se simte atenția fiecărui pas pe scenă, se simte respirația publicului.


Un spectacol gândit pentru public, responsabil, cu atenție pentru detalii, cu accent pe substrat, valorificând clasicul și acomodându-l cu modernul. Un spectacol cu o imagine care încântă la dimensiuni mari și oferă detalii privitorului atent. Un spectacol în care textul se aude perfect și transmite parabola veche de când lumea a limpezimii necesare în aprecierea oamenilor și a împrejurărilor vieții, a bunului simț fără întrerupere, a dedicării pentru celălalt. Eroii perseverenței sunt, inițial, doar doi: Chirică și calul său, Faraon V, după cum sunt ipostaziați într-o caricatură. Semnalând-o, Nichita se alătură și el acestui atribut, prin toate câte a traversat în viață. Dar noi, spectatorii, îl adăugăm și pe Varlam, pentru un devotament rar, o adăugăm și pe Fira, cea care muncește și rămâne cu mintea limpede, care crede. Iar despre Ana, mai vorbim.

Regizorul a făcut o distribuție din ceea ce a fost posibil în mica și cutremurata echipă a teatrului, căutând reușita în condițiile date. Chirică este Mihai Sima, proaspăt aniversat, la data premierei, pentru împlinirea vârstei de 50 de ani. Și m-am bucurat să descopăr că acest rol și l-a asumat și Georges Pitoëff - marele actor a făcut și un turneu, cu trupa sa, la București -, la 53 de ani, la Théâtre des Mathurins, în 1937^[ii] (piesa asta s-a jucat mult în Europa, în interbelic, semn al unei interconectări culturale întrerupte de Cortina de Fier).


Mihai Sima are datele pentru acest personaj, are experiență scenică - e parte din trioul cel mai jucat, alături de Oana Liciu Gogu și Mihai Alexandru, care, de o vreme, duc greul spectacolelor - și nu trebuie uitat Daniel Cergă. Mihai Sima i-a conferit modestie, discreție, blajinătate. Poate că l-a făcut prea întristat, plânsul i-a fost spre jale. O mască a disperării pe care, totuși, Chirică nu o atinge. El spune despre sine: "vorbesc greu și gândesc încet" și prudența în autoevaluare se însoțește cu o duioasă asumare: "Dumnezeu nu mi-a dat multe daruri, însă unul mi l-a dat: văd". Iar privitorul poate zâmbi când Chirică deslușește calitățile unui cal dar nu și sentimentul soției sale. Nici în anii împreună, nici în scurtul interval de la începutul poveștii și până la despărțirea lor. E, de altfel, un alt semn al paradoxului: declară că nu se uită la numerele trăsurilor cu care circulă, dar știe toate informațiile despre caii de curse. Mărturisește, timid, cu candoare, că ține minte pălăriile, pantofii, ciorapii ei, dar interpretează prin filtrul propriei speranțe datele acumulate. Așa cum facem fiecare.


Varlam este Mihai Alexandru, 36 de ani, pilonul de sprijin al trupei din Petroșani. Acum face un rol complex, cu măiestrie îmbinând umorul cu emoția, cu noblețea prieteniei, cu luciditatea bunei relaționări cu oameni de tot felul, sancționând minusurile de caracter. Un cuplu deja rodat, în atâtea și atâtea spectacole, cu Mihai Sima. Punctează prin replici scurte de mare savoare, răsplătite prompt cu aplauze ("Să aștepte!" - repetat, "Culcă-te! ", "Te laudă!" etc). Cum George Ciprian folosește procedeul repetiției, Chirică rostind de câteva ori aceleași cuvinte, ca semn al perseverenței dominante, alege și pentru pandantul Varlam rolul de a proteja alunecarea spre melodramă. Dramaturgul doar schițează ideea că Varlam are, la rândul său, inima aprinsă după Ana. Dar asta nu se vede. Decupajul regizoral îi lasă replica "Mare lucru e să ai trăsăturile feței armonioase. Mă crezi că eu, cu înfățișarea asta grosolană, n-am avut niciodată curaj să dau întâlnire unei fete?" dar renunță la continuarea dialogului cu Chirică, acela remarcând veridicitatea unei schițe intitulate chiar Întâlnirea. Decuparea scoate și cehoviana replică a lui Varlam, un fel de unchi Vania mai jovial "Muncă, muncă îndîrjită! - asta e scăparea noastră". Se continuă cu poetica evocare a părinților lui Chirică, frumos expusă de Mihai Sima.


Personajele se scutură de melancolie și povestea readuce comicul. El are de rostit câteva vorbe simple, dar care se întipăresc. "Dar nu înțelegi, domnule, că judecata copiilor e una fără recurs?". Explică simplu minunea, accesibilă oricui: "Uitarea de sine" - dar replica asta nu se mai aude în spectacol. Spiritul său aduce închiderea liniștită, care șterge efectul prin ștergerea urmei celui care l-a indus: "Mai era cineva aici?". Poate în debutul actului IV ar fi fost o mai tușată scenă cu Fira, pe seama pălăriei acesteia: nici comic - ironia e temperată până la anulare -, nici duioasă vorbă pentru cea care, la fel de perseverentă, a ajuns la un nivel social mai înalt. Fira este interpretată cu farmec de Oana Liciu Gogu. Echilibrată în replică, mereu caldă, exactă în gesturi, cu accente personale, gesturi mici, de la mucul de țigară cules de pe podea, căutând unde să-l arunce, în cele din urma punându-l în buzunar, până la sticla de lapte adusă lui Chirică și grija pentru copiii prezenți cu naturalețe pe scenă. Poate ar fi fost de accentuat ponderea ei, actrița are mult de oferit - după cum s-a văzut în ultima vreme. Costumația ce i-a fost rezervată în actul III este ușor mai sus decât evoluase personajul. Oana Liciu Gogu rostește, la rându-i, una dintre vorbele de duh ale piesei: "Când un om îți spune ceva din adâncul inimii, să-l crezi!"


Al treilea 'mușchetar', pe nume Alexandru Nichita, este interpretat de Cosmin Brehuță, actor invitat de la Teatrul Dramatic Elvira Godeanu, Târgu Jiu, din cauza constrângerilor legate de reducerea echipei locale. Un actor rar, prin delicatețea pe care o poate imprima personajelor întruchipate. Acum oferă un balans între amorul total, de maximă densitate (poate fi 'Zburătorul'), egoismul ca măsură de protecție în fața asperităților vieții ("Apusul civilizat a întărit cu parafe și sigilii vechea mea lozincă: eu, eu și numai eu") și un strop de cavalerism. Am apreciat că în scena așezării lor la masă (cei doi musafiri și cei doi soți gazdă), a fost plasat cu spatele la public. Dar s-a auzit limpede, am perceput ceea ce avea de transmis. Vedem și amiciția celor trei foști colegi de școală, deslușim delicata relație cu tatăl ce și-a refuzat postura de a-și primi fiul rătăcitor, admirăm eleganța, drept care surprinde tonul violent al ultimei sale replici: "Mai termină!" - chiar dacă trebuie să-și accepte înfrângerea. De altfel, e interesant cum piesa, scrisă acum o sută de ani, trezește azi alte interpretări, atunci când îndrăgostitul spune "Din clipa aceea ești numai a mea. Orice drepturi străine încetează". Azi nu mai putem lua aceste vorbe decât prin prisma posesiunii. Și chiar dacă există încă asemenea mentalități, miezul sentimentelor de altădată ne rămâne inaccesibil.


Ana apare cu personalitate, așa cum este jucată de Patricia Buraga. Se vede încă de la prima apariție, atât în relație cu musafirul cât și cu soțul. Bine dozată, o personalitate ca pentru o femeie care și-a urmat drumul din propria voință, care și-a asumat compromisul cu absența iubirii pentru soțul ei. De aceea și sentimentul pentru Nichita vine firesc, tot din deplin control al propriului drum. Se simte și exasperarea unor repetate nepotriviri de concepție cu Chirică, se simte și fiorul ivit la vederea musafirului. Actul al doilea are un frumos început cu cei doi în jocul apropierii. Genericul ne-a spus că suntem în aprilie, dragostea se pecetluiește în mai, pentru ca octombrie să închidă povestea.


Aceștia sunt eroii perseverenței. S-au găsit unii pe alții, într-o lume amplu mozaicată. George Ciprian a împănat distribuția cu personaje care, pe de-o parte, au rostul de a spori întâmplările menite să facă mai limpezi trăsăturile eroilor, pe de alta să ofere partituri colorate unei distribuții largi - și el era actor, înțelegea din interior. Producția de la Petroșani presupune alocarea mai multor roluri unui același actor. Dintre care, cel mai spectaculos se dovedește a fi Laurențiu Vlad care, dacă în fostul proprietar al calului apare ca un cowboy, în postura inspectorului general este savuros. Dincolo de înfățișarea admirabil schimbată, avem un personaj cu care ne putem identifica. Omul cu fond bun, intrat în labirintul implacabil al societății, labirint dat de proceduri, reguli și cutume ce-l îndepărtează de la judecata clară, care ajunge într-un impas ce poate impune propria schimbare. Ne amintește că e important să ne oprim o clipă spre a reflecta la ce suntem. Când îl întreabă Varlam ce este, se declară inspector: "Așa-mi spune toată lumea". Și urmează replica "Îți spune lumea, dar dumneata ce crezi ca ești?". Iar chestionarea asta vine după cea, similară, din momentul despărțirii Anei de Chirică.
"- Ce suntem noi de ani și ani de zile?
- Cum ce suntem? Bărbat și nevastă. Așa ne numim.
- Ei, vezi, ne numim!"

Ce suntem și cum ne numim...


Partituri consistente, multi-personaj, au și tinerii Andrei Șchiopu și Robert Vladu, nou veniți în echipă, care cresc împreună, care se completează. Primul, care și-a câștigat simpatie la Petroșani, a stârnit râsete prin năstrușnicele ipostaze de provincial intrus, curios să vadă minunea. E omul cu idei, numit în glumă 'ideolog', și-i prilejuiește lui Varlam un gest cu succes la public, când îi arată coborârea pe scară, drept direcție a 'ideologiei'.


Robert Vladu are parte de două roluri în opoziție. Se adaugă celor de până acum, într-o acumulare de experiențe dintre cele mai solicitante. Ca proprietar al locuinței lui Chirică, mustața e cea care impune receptarea personajului. Se arată masiv, din tipologia celui fără îngăduință, deși, dacă stăm strâmb și judecăm drept, datoria lui Chirică este semnificativă și nu ar avea a se plânge. Robert Vladu este cu totul altul, luminos la chip, chiar adolescentin, când urcă în "cotețul de porumbei", drept ajutorul de arhivar. De fapt student, elegant, gata să-și ajute un coleg, oferindu-i rezumate. O eleganță contrastantă cu masa pe bază de ceapă împărțită cu cei doi eroi.


Foarte bine se vede Bogdan Constantin Tălmaciu - intrat recent în echipă, fără să insiste pe vreun detaliu, cu un chip care captează atenția și amintește de seducătorul film mut.


Bianca Holobuț joacă în travesti, unul ce lasă o portiță deschisă identificării, în iureșul cu care societatea îl înconjoară pe Chirică devenit erou. Crescătoria Națională e ca o trecere în revistă a formelor și fondului dat de români, mai ales că avem și replicile glumețe ale lui Varlam pe seama specialistului.
 

Teatrul din Petroșani a mai adus copilăria pe scenă, acum avem exprimări de vârste diferite, cu poznele aplaudate ale Adelei Predescu și ale lui Matei Șchiopu, cu imaginea de duioșie a celor mici, Marina Țucă și Călin Manițiu - motivele pentru care Ana se întoarce și rămâne.

Un spectacol frumos și necesar, peren și stimulativ. Ingenioasă propunerea de a-l aduce pe omul cu idei, la final, cu o carte despre povestea asta: Omul cu mârțoaga. O ediție ce-ar putea avea ca motto cuvintele lui Victor Ioan Frunză: "Despre Speranță și sora ei Nefericirea."

P.S.: La intrarea în sală, una în care fiecare loc a fost ocupat, din difuzoare se auzea un cântec nu doar drag sufletului meu ci și cu un sens ad-hoc: Prieten drag. "De ani și ani / Tăcerea noastră ne desparte. / Dar dacă tu crezi și acum că iubirea / E un simplu vis / Să mă ierți că ți-am scris."

Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani
Omul cu mârțoaga
de George Ciprian
Regie: Victor Ioan Frunză
Scenografie și costume: Adriana Grand
Distribuție: Mihai Sima, Mihai Alexandru, Cosmin Brehuță, Oana Liciu Gogu, Patricia Buraga, Laurențiu Vlad, Andrei Șchiopu, Robert Vladu, Bianca Holobuț, Bogdan Constantin Tălmaciu, Marina Țucă, Călin Manitiu, Matei Șchiopu, Adela Predescu.
Premiera 18 martie 2023.

---