Musical noir la demisol de Pipera - Dansul morții

Dödsdansen / The Dance of Death / Dansul morții. Diptic de piese în (aceleași) 3 personaje, Dansul morții 1 & Dansul morții 2, scrise de marele suedez August Strindberg în 1900.

Dansul morții. Producție Apropo (teatru independent de Pipera de București, nu departe de stația de metrou omonimă), cu premiera în octombrie 2022, în încheierea Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent 2022. Musical noir, în regia lui Radu Crăciun, pe textul Dansului morții 1 și pe muzica originală a lui Filip Mureșan și a Mariei Grosu. Interpretate de Maria Costeschi (Alice), Răzvan Răduță (Edgar), Mihai Niță (Kurt). Hai și cu Tudor Morar, în rol de majordom mut / paznic cu ochelari de sudor / prezentator al cabaretului / amfitrion al iadului.

Pentru că, suntem în Inferno (litere de neon roșu agățate de cortina roșie din adâncul scenei). Pronunțat (de amfitrion) cu accent nordic-like pe silaba finală. Care amfitrion însoțește curgerea spectacolului cu scene copertă / intermezzo în care ne oferă informații despre Strindberg himself. Cum ar veni, comentarii din off (de fapt, din avanscenă) despre autorul textului care se joacă în adâncimea scenei.

Tot în imediata vecinătate a spectatorilor au loc și momentele muzicale. La microfon cu stativ sau la microfoane mobile, sub reflector roșu (scenografia: Ioana Șomănescu, lumini: același Radu Crăciun). Tot sub privirea felinarului roșu se și dansează (coregrafia: Vlad Pelin).

E un aer de Twin Peaks în tot și toate. Twin Peaks în care criminalul și victima se confundă. El o ucide pe ea care îl ucide pe el care o ucide pe ea care îl ucide pe el. El și ea sunt Edgar și Alice și, de fapt, ei nu mor niciodată. De murit, s-ar putea să moară oricine are proasta inspirație de a interveni din exterior în funcționarea de o toxicitate ireproșabilă a acestui horror-duo. De pildă, Edgar.

Totul, sub atentul hohot al amfitrionului nostru Tudor Morar. Care nu ne livrează doar info despre dramaturg, ci și bancuri atroce despre acesta. Un fel de roast pe bază de Strindberg, depresie, nebunie, fascinația pentru moarte. Și care își încheie scurtele pasaje de splendide mostre de ha-ha, hi-hi, ho-ho emise într-un fel care l-ar face și pe Brecht să se considere prea puțin expresionist.

Maria Costeschi mixează ipostaza de victimă și pe cea de prădător cu egală plăcere. Răzvan Răduță e când tunător, când mielușel, când pradă unor atacuri de epilepsie și cu o inimă rablagită, când pleznind de sănătate și poftă de muncă. Cei doi prestează, în chipul cel mai firesc cu putință, nenumărate salturi între real și imaginar sau (dintre ceea a urmat în istoria artei de după Strindberg) dintre un Ingmar Bergman și un Ionesco. Cuplul în proces de auto-devorare de bază de nevroze reciproc exacerbate versus cuplul în proces de descompunere pe bază de vidare de conținut și sens reciproc accelerată. E o plăcere / oroare să-i privești.

Ce dracu' să caute Edgar între ei doi? Mihai Niță și-o fură cât ai zice Strindberg. În general, ce să caute rațiune acoloșa? Singurul emisar decent pe care omenirea îl poate trimite într-una dintre formele de iad pe care le-a creat de-a lungul evoluției / involuției sale e fix amfitrionul lui Tudor Morar. Și, în plan mai larg, cabaretul coordonat de Radu Crăciun.

E nevoie de tușe coloristice groase și nuanțe sonore suav-neliniștitoare, plus de ha-ha-hi-hi-ho-ho-ul de rigoare, ca sa poți îndrăzni să te apropii de reprezentarea cât de cât fidelă a delirului în doi pe bază de absint, laudanum (concentrat de alcool și opiu), morfină și seringă. Ah, e de maxim văzut dulăpiorul rotund în care / pe care se ascund / așază toate acestea în viziunea scenografică a Ioanei Șomănescu. Domnule, în zilele noastre, numim acest obiect coffee table!

Dansul morții are nevoie de cât mai multe reprezentații și cât mai mult public. Cantitatea de inspirație și talent puse la bătaie în acest spectacol sare mult peste media momentului & orașului. Fraților, e musical original la demisol de Feper (clădire antică de birouri în inimă (ha!), de Pipera)! Haida', musai, nu se poate pentru ca să ratați așa șansă de a vedea arta și artiștii rânjind la artă, la viață, la ei, la noi.