Pe de altă parte, nu cred că un asemenea spectacol, chiar dacă s-ar juca regulat și cu sala plină, schimbă ceva - bănuiesc că tot campaniile de presă, lobbyul inteligent și lupta politică dusă consecvent și abil pot oferi o șansă. Cu atît mai mult îmi pare rău că munca actrițelor și a regizoarei riscă să se piardă, spectacolul fiind, deocamdată, programat să mai aibă doar două reprezentații, în alte orașe din țară. E clar insuficient din punct de vedere propagandistic și e o pierdere sub raport artistic.
Textul scris și regizat de Crista Bîlciu pornește de la fapte reale pe care le amalgamează într-o poveste crudă și, vai!, atît de des întîlnită la noi: o fată abandonată la naștere, cu handicap psihic, crescută în orfelinate comuniste, apoi în centre de recuperare, abuzată fizic și psihic, ajunsă la treizeci și doi de ani fără nici o perspectivă și fără ca, măcar o dată în viață, să fi fost stăpîna destinului său. O cheamă (de fapt își spune) Luli și pare să fie mută. Dar auzim vocea ei interioară, tumultul din mintea și din sufletul său, redate cu o tensiune greu suportabilă de Anda Saltelechi care a învățat și limbajul semnelor și dublează cuvintele rostite cu cele semnificate. Anda Saltelechi are o sensibilitate cu totul aparte care se potrivește foarte bine cu ideile și stilul regizoral al Cristei Bîlciu (aici, ca și în Pe jumătate cîntec). Actrița evită inteligent parodierea limbajului poticnit atribuit convențional persoanelor cu retard: personajul ei nu pare cîtuși de puțin a avea o viață interioară diferită de a unui om considerat normal (ceea ce poate fi și o eroare de scriitură, mai ales cînd pronunță cuvinte dintr-o zonă la care felul cum o descriu ceilalți nu i-ar da acces), folosește un ton reținut - se poate juca disperarea și chiar furia fără să țipi - vocea e menținută într-un registru grav și măsurat, iar fața, machiată complet în alb, lasă mai ales ochii să transmită stările. Foarte expresive mișcările mîinilor și degetelor. Alături de ea, Alina Berzunțeanu și Ioana Mărcoiu intră pe rînd în diferite costume și roluri (mai multe tipuri de personal din orfelinat, administratoare, doamnă spilcuită care încearcă să adopte un sclav), mergînd pînă la compoziție șarjată și travesti (soldat de pază) în cazul Alinei Berzunțeanu. Amîndouă sînt perfect credibile și creionează din tușe sumare cîteva tipologii caracteristice.
Am însă rezerve la ideea de interactivitate: Berzunțeanu și Mărcoiu ies de cîteva ori din roluri și explică despre ce e vorba, problematizează și cer votul publicului pentru a alege felul cum va continua spectacolul etc. Un fals, evident, nimeni nu se așteaptă ca spectacolul să fie pregătit pe nu știu cîte combinații posibile de situații. În plus, aceste intermezzouri apasă pedala tezismului și a didacticismului, otrăvuri în artă. Cred că spectacolul și-ar fi atins la fel de bine scopul și fără aceste alunecări didactice: povestea e suficient de puternică și jocul actrițelor infinit mai convingător decît pasajele cu iz de articol de ziar.
Chiar și așa, spectacolul e bine legat, are ritm și tulbură, clintește ceva în oricine asistă la el, pune niște întrebări la care nu ai cum să nu continui să meditezi și după aplauzele finale. Pentru tema lui, indiscutabil importantă, actuală, extrem de sensibilă; pentru jocul excepțional al celor trei actrițe foarte bine conduse de regizoare, ar fi mare păcat ca acest spectacol să moară după cele trei reprezentații stabilite deocamdată. Sper ca Odeonul, care astă seară i-a fost doar generoasă gazdă, sau alt teatru să-l includă în repertoriul permanent. Ar avea numai de cîștigat.
(foto: Mihaela Petre)