"Eu sunt Luli", spune Anda cu vocea ei nesigură și speriată de propria sonoritate. Tu ești Luli? Doar tu? Și Ioana e Luli, și Alina, și eu pot deveni la un moment Luli. Dar și cei din jurul ei putem fi, fără să ne dăm seama. Jocul de-a victima și agresorul, "îl joci în doi, în trei. Îl joci în cîți vrei, arde-l focul!", atât poate de fi de pervers, de abscons, de imprevizibil.
M-am întâlnit cu Luli în centre de boli psihice unde am simțit cele mai sincere îmbrățișări și unde am primit cele mai naive complimente, iar Luli avea parte de un loc civilizat unde să își ducă timpul de mînă, ferindu-l de rele și urât. M-am supărat pe Luli când m-a împiedicat să închei tranzacții oneste, să clarific lucruri pentru oameni onești, încurcându-mă în hățișuri de legi. M-a enervat Luli când deranja uneori orele copiilor mei, având nevoie de prea multe pauze, punând mereu întrebări inoportune. Am râs alături de Luli la petreceri organizate de mica mea asociație când ea s-a integrat firesc printre ceilalți musafiri. Mi-a fost cumplit de milă de Luli vâzând-o paria într-o familie care nu o dorea, unde nu avea pe nimeni de partea ei, doar o lege europeană care milita pentru reintegrarea în familie. M-am întrebat ce va face Luli când va pleca din căsuța de tip familial sperând că o rudă o va ajuta în viață, deși știam că ajutorul este doar în imaginația ei. M-am îngrijorat pentru Luli când am văzut că raportările ei pe linie psihologică sunt făcute de "specialiști" în diplome de carton, angajați prin concursuri de împrejurări în posturi cheie. M-am speriat de-a binelea când deciziile despre viața ei au fost luate de funcționari apatici și insipizi în suflet și minte. M-am întrebat de ce judecători zeloși o plimbă pe Luli în săli de judecată când se vede, dacă vrei să vezi că ea este în lumea sa, o lume simplă, departe de drepturi și obligații. Mi-e frică să nu mă întâlnesc într-o seară, la metrou, cu Luli, iar ea, într-un moment de decompensare, să nu mă împingă pe șine. Am reușit să o duc pe Luli la teatru, iar ea a fost absorbită de poveste, luminând asemenea ei.
Habar nu am ce este mai bine pentru Luli, cum nici pentru cei de pe lângă ea nu știu ce este mai bine. E ușor să arunci în joc cuvinte mari, principii, cutume, dar ce te faci când cuvintele mari se micesc în fața unor realități multiplicate în zeci de cazuri și complicații, fiecare cu nodul său, greu de tăiat. Da, Luli trebuie să nu mai plângă, să nu o mai doară, să nu îi mai fie frig, foame, frică, dar cum, care este algoritmul fericirii sale, nimeni nu știe. Cine afirmă că știe, sigur nu s-a întâlnit foarte des cu Luli sau a văzut la ea doar ce a vrut să vadă.
Se simte cum Crista Bîlciu (dramaturgă și regizoare) o iubește pe Luli, că a ars-o suferința ei, dar nu știu dacă ajută cu adevărat să se întoarcă la poveștile de groază ale anilor '80-'90. Ele nu trebuie uitate, dar orice dezechilibru în poveste tulbură adevărul. Decretul 770 a fost abrogat, dar încă sunt zeci de mii de copii abandonați în România. Uneori mi se pare că suntem o societate alcătuită doar din bunici și nepoți, că este pe cale de dispariție categoria "părinți". Ca să nu mai spun că mai dureros decât abandonul lui Luli de și în propria familie, nimic nu poate fi. Discursul, fie el artistic, despre iadul centrelor pentru persoane cu dizabilități nu trebuie absolutizat și nici prezentat unilateral, la fel cum este un mare pericol înfățișarea celor ce muncesc în aceste centre ca fiind abuzatori, hoți, violatori, inumani.
Ca să nu vă mai plictisesc, eu cred că Luli nu are nevoie nici de Marea Cartă, nici de decizii CCR, nici de magistrați arizi, ci doar de OAMENI. Omenia nu vine la pachet cu norme de aplicare. Ea este sau nu este.
Să lăsăm discursul despre de unde începe libertatea mea și până unde ține, la fel perorațiile despre cetatea ideală și să vorbim mai bine despre talentul Cristei Bilciu de a face teatru din viață, pe o scenă goală, cu câteva elemente de recuzită. O simplitate care te absoarbe și care, pentru mine, se distilează într-o imagine simbol, aceea a unui fetițe în rochie albă, cu o cască pe cap, târându-se în genunchi. Da, Luli este un mic soldat care se apără în tranșeele imaginației și trage cu gloanțe oarbe ale naivității într-o lume greu de prins în reguli.
Actorie de mare clasă în roluri multiple, amestec de comic și grotesc în jocul Ioanei Mărcoiu și Alinei Berzunțeanu. Și o Anda Saltelechi pe de-a ntregul cântec, nerv, trăire, asumare, onestitate, în rolul titular. Știu că nu este deloc un articol de critică teatrală, dar sunt spectacole unde scena și sala nu pot fi delimitate, iar cuvintele și gândurile devin aplauze tăcute. Cine este Luli?
Eu sunt Luli
Regia, scenariul: Crista Bîlciu
Cu: Anda Saltelechi, Ioana Mărcoiu, Alina Berzunțeanu
(Foto: Mihaela Petre)
Spectacol realizat în cadrul proiectului "LIBER SĂ DECID. Tranziția de la tutelă la Sprijin în Luarea Deciziilor pentru persoanele cu dizabilități", derulat de Centrul de Resurse Juridice cu sprijinul financiar Active Citizens Fund - România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.