Ritmuri păgâne, reprimări creștine - Clara Sola la Cinefemina, 2023

Clara este o femeie de aproape 40 de ani. Din cauza unui handicap intelectual, trăiește retrasă, alături de mama sa și de o nepoată, undeva aproape de jungla din Costa Rica. Mama ei o supraveghează de aproape, plasând panglici mov pe stâlpii reali ai unui gard imaginar pe care nu are voie să îl treacă. Dincolo de această graniță, pericolele pasc amenințătoare.

În paralel, Clara trăiește într-o lume doar a ei. Aici, are un al doilea nume, secret, doar al său, pe care nu-l comunică decât celor în care are perfectă încredere: Sola. Adică "Cea Singură".


Așa că femeia are tangențe cu universul mental al oamenilor obișnuiți, precum cei din familia sa, și, în același timp, se deschide unor realități ale gâzelor, ale necuvântătoarelor, ale ritmurilor, zgomotelor și texturilor naturii inaccesibile celorlalți. Cea mai bună prietenă a sa este o iapă albă, Yuca. Toate astea nu îi dezvoltă o latură animalică, deși celorlalți le este frică de momentele sale de furie, ci reprezintă o mângâiere pe care nu o poate obține din partea oamenilor normali, oricât de iubitori și grijulii față de ea s-ar arăta aceștia.

Clara o fi având vârsta mentală a unui copil, dar nu și trupul. Hormonii săi, perfect dezvoltați, acționează cu putere asupra corpului și reclamă o împlinire pe măsură. Mai mult, Clara joacă rolul unei vindecătoare sătești, iar în fișa postului său de vraci auto-declarat, fecioria pare să fie obligatorie. Idealuri prea puțin aplicabile de virginitate sunt inspirate de statuile și rugăciunile adresate Fecioarei Maria, percepută ca o prezență puternică în religia acelor oameni. Măcar pentru păstrarea aparențelor, mama îi unge degetele cu pastă de ardei iuți ca să o păzească de păcate solitare. Bineînțeles, nu putem decât să râdem de asemenea ineficiente mijloace de castitate, iar filmul ne confirmă această reacție, arătând în multe secvențe cât de futilă în fața nevoilor sexuale este această precauție.

Toate aceste complicații între ceea ce trebuie să fie în conformitate cu normele culturale și religioase, pe de o parte, și ceea ce glasul naturii impune pe de altă parte, sunt exacerbate atunci când la fermă apare Santiago (Daniel Castañeda Rincón) un tânăr îndeajuns de atractiv pentru sexualitatea Clarei și îndeajuns de atent și blând cu ea pentru a-i accepta condiția. Sau, cel puțin, pentru a-i da impresia că o acceptă așa cum este.

O secvență rezumă clar tensiunea: îmbrăcată într-o rochie albă ce trimite la virginitatea sa asumată și la fecioria Mariei, divinitatea protectoare a Clarei, aceasta se tăvălește copios în noroiul gros și cald al tropicelor. Scenarista și regizoarea Nathalie Álvarez Mesén, originară din Costa Rica, dar trăitoare în Suedia, prezintă această stare primitivă a comunității de credincioși, pe cât de puțin prezentabilă după standardele bunei cuviințe a religiei civilizate, pe atât de relevantă pentru oamenii însetați de un sacru ce se manifestă plenar. Mama sa începe să o muștruluiască, speriată fiind de noroiul care ar putea întina credibilitatea sa terapeutică. Însă, un lider informal din comunitate realizează că noroiul reprezintă el însuși un vehicul al sacrului, și invocă episodul din Evanghelie în care Mântuitorul a vindecat un orb ungându-l pe ochi cu tină amestecată cu salivă (Ioan 9,6).

Vegetația, de un verde închis, pulsează de gâze, lighioane și pericole. Înconjoară totul și se apropie amenințător de casă. Clara poate comunica cu aceste forme de viață tăcute, umile, chiar nevăzute de ceilalți.

Coloritul, coafura și expresiile feței lui Wendy Chinchilla Araya, actrița neprofesionistă care o încarnează pe Clara, nu se conformează regulilor fotogeniei comerciale. În schimb, mișcările sale, modul în care își concentrează privirea sau și-o aruncă în jos sunt sistematic regizate pentru a indica legătura profundă cu pământul.

De altfel, cea mai mare parte a filmului surprinde grosplanuri ale feței Clarei. Apoi, ca și cum văzduhul ar fi tărâmul unor alte zeități, străine de spiritul poveștii, ca și cum ar avea un fel de rădăcini nevăzute, niciodată camera nu se înalță de la sol în vreun cadru filmat din dronă, ceea ce indică o profesiune de credință față de pământ.

Modul tactil prin care Clara se apropie de tainele naturii, aduce aminte de un alt film suedez, Gräns / Border (r. Ali Abbasi, 2018): aceeași regresie animalică, aceeași pulsiune de unire mistică cu natura cu accente aproape panteiste, dar nu bestial-violentă. Lentilele macro ce filmează mâinile protagoniștilor scufundându-se până la disoluție în pământ, în mușchi, în iarbă.

Așadar, Clara Sola are în centru o protagonistă care își afirmă latura hormonală, păgână, sexuală împotriva culturii creștine dominante portretizată ca represivă și exploatatoare, chiar dacă într-o manieră mai protectoare, mai îndulcită. Dincolo de interpretarea bine regizată a lui Wendy Chinchilla Araya, conflictul este exemplificat prin gesturi încărcate de simboluri, care în bună tradiție post-creștină, sunt îndreptate ferm împotriva moștenirii culturale catolice.