Pentru început, când cortina se ridică, toți actorii se aliniază pe scenă, privindu-și publicul cu o mină serioasă, ușor ostilă, fără preocuparea de a face nimănui pe plac. Planează timp de câteva secunde o încrâncenare studiată și apoi, spectacolul începe lent, fără vreun captatio deosebit. Primul act este o colecție de tabieturi plicticoase, condimentată de un mic artificiu metateatral. Cetățenii din Grover's Corners fac ce facem cu toții, sufocați fără să-și dea seama de o rutină provincială, pe care nimeni și nimic nu o poate sparge. Femeile fac mâncare de trei ori pe zi, sparg lemne, spală, calcă, le țin morală fiilor și fiicelor, singurul refugiu fiind o bârfă nevinovată cu vreo vecină, a cărei viață nu e cu nimic mai deosebită de a lor. Bărbații își văd de slujbele lor previzibile, încercând să fie în același timp și tați exemplari. Copiii merg la școală și se alintă, ciondănindu-se și ciripind cu orice ocazie. Cu toate astea, printre personajele propriu-zise, se strecoară insinuant și trei prezențe naratoriale surprinzătoare: regizorii tehnici (interpretați de Iulia Samson, Bogdan Nechifor, respectiv Dan Pughineanu). Pare că de fapt nu se încearcă ancorarea publicului în iluzia acestei lumi ficționale, toate cusăturile rămân la vedere și asistăm în virtutea unei convenții postmoderne la nașterea spectacolului în culisele teatrului. Scena este aproape goală (cu excepția câtorva mese), în rest niciun obiect care să sprijine jocul actorilor: totul e sugerat gestual, de la pregătitul cafelei de dimineață până la trasul din pipă. Apar câteva fisuri derutante în discursul regizorilor tehnici - când prezintă personajele, ne anunță pe un ton detașat că unele dintre acestea sunt deja moarte, victime ale războiului sau răpuse de vreo problemă de sănătate. Nu e foarte clar ce urmărești... totul pare încețoșat și inutil de complicat discursiv când în fața ta vezi imaginea de dicționar a monotoniei. Te simți în mod bizar plictisit și contrariat... da, simultan. Cu toate acestea, chiar și în aceste momente incipiente, de construire lentă a efectului dramatic, dintre toate personajele se distinge Doamna Webb, interpretată de Oana Predescu. Buzele strânse într-o expresie sarcastică, limbajul corporal agresiv, energia ei elastică... toate îți sugerează o stare de surmenare ce amenință să distrugă echilibrul acestei lumi molcome.
În actul al doilea, care presupune un mic salt în timp, un flashforward, doi tineri, Emily Webb și George Gibbs (interpretați de Dana Marineci, respectiv de Mircea Alexandru Băluță) decid să se căsătorească. Idila nu are vreo profunzime tulburătoare, începe la școală, se continuă prin intermediul nevoii presante a lui George de a-și rezolva cumva tema la matematică și atinge punctul culminant odată cu decizia băiatului de a renunța la facultate, în schimbul unei vieți așezate la o fermă din apropiere, integrând în acest plan și perspectiva unei existențe domestice cu Emily. Lucrurile se aranjează rapid și regizorii tehnici ne sugerează deja că a te căsători este, în Grover's Corners, cel mai obișnuit lucru din lume, singurătatea fiind privită ca o maladie periculoasă. În acest punct, actorii reușesc performanța unei scene tragicomice de o mare forță de sugestie atunci când reprezintă căsătoria lui Emily cu George. Ambii tineri sunt subit cuprinși de disperare și frică, simțind că nu aceasta e decizia corectă pentru ei și că ar prefera să fugă sau să se agațe de gâtul părinților decât să accepte să intre în această uniune forțată, pe care au alimentat-o orbește, pentru că așa credeau că se întâmplă lucrurile, până în acel moment luând totul cu lejeritatea unui ritual confirmat de sute de ani de înaintașii lor, o rețetă de a trăi și de a iubi, mult respectată și apreciată în comunitate. Această străfulgerare de sinceritate lăuntrică este imediat înăbușită de rude, tinerii acceptând în cele din urmă să ducă ceremonia până la capăt și revenind pe șinele destinului lor programat, condiționat social.
Magia însă de abia acum începe. Spoiler Alert! După două acte care frizează mai degrabă parodia ori comicul de situație, după o oră jumătate în care credeam că pentru prima oară trăiesc experiența unui spectacol mediocru la Excelsior (deși eram gata să-i iert în sinea mea imediat și să o iau ca pe simplă excepție nefericită), actul trei s-a dezlănțuit în sală cu o forță uluitoare și toate au început să aibă sens, interconectându-se și producând un efect surpriză savuros. Emily întâmpină niște complicații la naștere și moare, lăsându-l în urmă pe George și ajungând în lumea... de dincolo, reprezentată minimalist prin câteva șiruri de scaune pe care stăteau și alți cetățeni trecuți în neființă. Emily nu înțelege serenitatea și pasivitatea lor, desprinderea aceasta radicală de tot ce au cunoscut și tot ce le-a fost drag, dar atunci când cere să se întoarcă în oraș pentru a asista la o zi din viața ei, de data asta în calitate de spectator, înțelege... înțelege că nu a trăit, că la 12 ani nu vedea cât de tânără era mama ei, cât de multă iubire se afla în cadourile aniversare de pe masă, cât de încântător de reconfortant era gărdulețul alb din fața casei și, de fapt, câtă frumusețe se afla în toate acestea. Spectacolul se închide cu un monolog sfâșietor, în care Emily deplânge ignoranța de a nu cunoaște valoarea deplină a propriei vieți, natura ei irepetabilă și lipsa de responsabilitate pe care o afișăm zilnic atunci când trăim, când privim în gol, când privim doar în față, când închidem ochii... Dana Marineci are această prestidigitație de a privi tranșant subiectele grele direct în față, trăind emoțiile până la capăt și consumând crizele existențiale proprii personajului într-o manieră atât de clară, de curată, de lipsită de afectare încât ajung să te cutremure în autenticitatea lor tăioasă.
Am plecat din sală un pic bulversată, privind cu uimire mulțimile de oameni care se plimbau pe Calea Victoriei, eram subit conștientă că pe lângă mine treceau atâtea vieți în desfășurare și atâtea povești, atâtea colecții de zile și atâtea lumi paralele. Mă întrebam cine din toți aceștia trăiește și cine e mort deja, din această interogație neavând vanitatea să mă exclud. Deocamdată rezultatul analizei... mi-a dat cu virgulă, așa cum se presupune că trebuie să se întâmple după ce vezi un spectacol bun. Orașul nostru s-a jucat în avanpremieră sâmbătă, 6 mai 2023, la Teatrul Excelsior; urmăriți site-ul instituției și când se anunță următoarea reprezentație, grăbiți-vă să vă luați bilet dacă sunteți dispuși să vă confruntați cu adevăruri incomode despre (ne)norocul de a fi viu.