Există, în istoria recentă a ro-teatru, cel puțin două montări memorabile ale maiestuosului Our town, piesă publicată de Thornton Wilder în 1938. E vorba, pe de o parte, de Orașul nostru al lui Cristian Ban de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad (premieră 2017, nominalizare la categoria cel mai bun spectacol la Gala Premiilor UNITER 2018) și, pe de alta, de A mi kis városunk / Orașul nostru al lui Vladimir Anton de la Teatrul Tomcsa Sándor Odorheiu Secuiesc (premieră 2019, nominalizări la categoriile cel mai bun spectacol și cel mai bun debut (Tamás Jakab, pentru rolul George Gibbs) la Gala Premiilor UNITER 2020). De văzut dacă Orașul nostru al lui Alexandru Dabija de la Teatrul Excelsior (premieră iulie 2023) va intra în portofoliul Galei Premiilor UNITER 2024.
Ban și Anton au creat două spectacole pline de emoție, privilegiind umanismul profund al textului, ancorând povestea în istoria, tradiția, patrimoniul material și imaterial al celor două orașe care au găzduit producțiile. Prin intermediul textului lui Wilder, cei doi s-au apropiat cu blândețe și infinită delicatețe de anonimii care au trăit, cândva, în casele și curțile, pe străzile, în magazinele, crâșmele, școlile și bisericile micilor burguri transilvane și le-au oferit oamenilor de azi șansa de a arunca o privire încărcată de empatie asupra oamenilor de ieri. Și totuși, dramaturgul american a scris cândva că piesa lui ar trebui reprezentată "without sentimentality or ponderousness - simply, dryly and sincerely" (fără sentimentalisme sau tendințe de a îngreuna / adânci sensurile, ci simplu, sec / direct și onest). Un ecou, poate, al felului în care Cehov își definea marile texte ca fiind niște comedii.
Dabija l-a ascultat pe Wilder. Pe alocuri, l-a ascultat până la ultima virgulă. Deși e posibil ca, de pildă, la capitolul pauze, Dabija să-și fi luat libertatea inventării unui al doilea antract (pentru un spectacol de doar 2 ore și un sfert!) între actele 2 și 3. Primul, sigur apare în textul lui Wilder. Cu tot cu indicația personajului-regizor către spectatorii (ne)fumători.
Prin alte locuri, Dabija a inventat după propriul gând. De pildă, 3 personaje regizor în montarea sa (Iulia Samson, Bogdan Nechifor, Dan Pughineanu) față de 1 personaj regizor în textul original. În plus, dincolo de imnurile religioase din piesă, la Excelsior apar 3 cântece originale by Ada Milea, interpretate live de toți cei 21 (!!) de actori din distribuție. Aici, în aceste 3 porțiuni de inovație / desfrâu artistic pe bază de muzică, mișcare și interpretare, stă cheia întregului spectacol. Dabija scrie cu mâna Adei propria sa viziune despre Orașul nostru. Adică, despre viață. Despre sensul ei. Despre lipsa sensului ei. Despre lipsa oricărui sens.
Ceea ce la Ban și Anton era apropiere de Mihail Sebastian, la Dabija e Ionesco pur. Rezidenții cimitirului din actul final nu privesc cerul pentru a se emoționa gândindu-se la viața pe alte stele, pe alte planete, ci îl fixează neobosit (Mihaela Trofimov, as Doamna Gibbs, are ceva din Doamna Smith) pentru a constata, simplu, sec și onest, că, pe de o parte, acolo nu e, nu a fost și nu va fi nimic, în timp ce aici, la noi, s-ar găsi câte ceva, da' numa' de la 8 la 16 (mă rog, pentru 16 ore din 24, ca să fim mai riguroși cu textul).
Am scris desfrâu pentru că asta ne oferă excelenta coregrafie care însoțește songul Adei de la finalul Actului 2, cel cu Love and Marriage (așa se numește la Wilder) / Familia Bundy (așa se numea la ProTV). Toți cu toți, fiecare cu fiecare. În ziua sfintei cununii (era să scriu ipocrizii). Curat-murdat, coane Sandule!
Adevărul e că în tot ce e non-canonic / ireverențios, Dabija e cât de cât genial în ăst Orașul nostru. De fapt, al lui. El, cât de cât, Ada Milea, de-a dreptul. Scăderile montării de la Excelsior țin de câteva rezolvări lipsite de idei ale anumitor momente, când un ce mai degrabă prăfuit, convențional, vidat de energie se insinuează pe scenă.
Nu e mai puțin adevărat că există alte multiple tablouri când forța teribilă a textului, marele meșteșug al regizorului și talentul actorilor sunt impecabil transmise sălii. Merită amintite, printre altele, micul-mare moment de un comic special al profesorului Willard (Dan Clucinschi), jocul fără replică al Robert Radoveneanu în Sergentul Warren (căruia Dabija îi inventează un vag & delicios aer gay) și tot ce face Dana Marineci din rolul lui Emily în atât de solicitantul act final în care personajul ei e prins între lumi. Cu atât mai necruțător și fatal sună diagnosticul de pe urmă al duo-ului Dabija - Milea cu cât emoția transmisă de Emily reușise să ducă publicul în cu totul altă zonă.
Alura All Blacks (că tot e în aceste zile Cupa Mondială la rugby) a celor trei personaje-regizori (costume Andrada Chiriac) duce cu gândul la oarece mesageri ai dincolo-ului / ciocli. De fapt, adevăratul cioclu & gropar e cherchelitul Joe Stoddard (Matei Arvunescu) și una dintre pasiunile sale e să-i bârfească pe cei care nu mai sunt. De pildă, în scena cu Sam Craig (Ovidiu Ușvat), plecat de-o vreme din oraș, revenit pentru înmormântarea verișoarei sale, plimbându-se printre monumente funerare și beneficiind de ghidajul groparului. Unde am mai văzut asta? Cât să zici Hamlet, hop, apare și craniul în mâinile lăptarului Howie Newsome (Ion Bechet), decedat de ceva timp. Cam asta sunt, de fapt, cei trei regizori: Trio Hamlet prezentându-ne adevărul. Despre ce (nu) a fost, (nu) e și (nu) va fi. Samson, Nechifor și Pughineanu sunt preciși, simpli, direcți și onești. Execuție pe viu în aplauzele publicului. (De) Comedie.
PS: Și dacă, dincolo de diferențele de vârstă, temperament, sensibilitate dintre Cristian Ban, Vladimir Anton și Alexandru Dabija, adevăratul ecart dintre cele trei montări evocate mai sus vine din locul unde s-au născut montările?
(foto: Andrei Gîndac)