Regnuri - Singurătatea pietrelor

La intrarea în sala Ion D. Sîrbu^[i], pentru Singurătatea pietrelor, un bărbat și o femeie, în picioare, ușor în penumbra cortinei. Am răspuns zâmbetului, recunoscând-o pe Oana Marinescu, și, întâmpinat fiind și de una dintre tinerele voluntare care au împrimăvărat teatrul craiovean de câțiva ani, după o scurtă ezitare, am îndemnat-o să profite de prilej pentru a primi un autograf de la cea care s-a remarcat printr-o voce superbă și pe care am admirat-o în rolul logodnicei Vladimirescului, în musicalul Cazul Tudor Vladimirescu. Mai mult, a compus muzica pentru Singurătatea pietrelor. Față de îndemnul meu, bărbatul de alături, sobru, care s-a dovedit a fi regizorul Gelu Badea, a comentat zâmbind despre popularitatea muzicii față de teatru. Și totuși, cred că teatrul românesc are, acum, cea mai largă deschidere: instituții, trupe, actori, spectacole, abordări și, nu în ultimul rând, susținere financiară. Drept care și un public dedicat.

Începuse de minute bune spectacolul și am realizat că, deși textul îmi era cunoscut, îl (re)descopeream. Eram captivat de imagini, de sunet, de jocul actorilor, textul venea ca un liant și am întors privirea spre autor, Flavius Lucăcel, prezent la premieră: e un poet! Știam textul, nominalizat la premiul UNITER Piesa Anului (2015) - program patronat de Casa Regală a României-, văzusem prima montare a sa, datorată lui Norbert Boda, la unteatru, una exclusiv filmată, în vremea pandemiei. Acolo, rolul copilului a fost jucat, admirabil, de Alex Popa, cu aspectul său juvenil. Aici, regizorul Gelu Badea l-a încredințat unui veteran al Teatrului - iubit pentru ceea ce a jucat și la Craiova și la Târgu Jiu -, Eugen Titu. O propunere minunată, dincolo de dificultatea rezolvării unui asemenea tip de personaj. O anume inversare a raporturilor dintre vârstele actorilor și ale personajelor este susținută de miezul spectacolului.

Regizorul a vorbit, în perioada de construcție a spectacolului, de probleme ale timpului nostru, de o disoluție a cuplului, dar distribuirea lui Eugen Titu a dat o încărcătură majoră mesajului. Actorul este tulburător în redarea unor gesturi de copil cu manifestări ușor altfel, în redarea unei sensibilități universal umane, într-o veritabilă încapsulare a unei întregi vieți a unui om. Destin personal și trăsături des întâlnite, experiențe proprii și oglindiri multiple, toate compun o identitate a copilului ce își privește părinții din spatele unui ecran prin care doar mama vede - mamele au totdeauna un dar special în acest sens -, dar spre care suntem cu toții invitați să privim. Să deslușim.
"MAMA: Așa au început problemele tale. Nu ai acceptat ceva diferit de tine.
TATĂL: Pe tine măcar te iubește.
MAMA: Ce contează sentimentele lui? Tu spui că nu le are. Le are?"

Spectacolul emoționează puternic, fără să facă uz de strategii speciale. Este o mostră, nu excesiv de întâlnită azi, de artă care transmite enorm prin emoție, prin sentiment. Induce o necesitate a reflectării asupra propriei atitudini față de complicatele aspecte ale vieții, ale relației cu cei din jur. Părinții sunt actori tineri, foarte tineri, și asta e, de asemenea, o foarte bună alegere. La premieră am văzut în sală o largă panoplie de vârste și reacțiile s-au armonizat.

Mihai Radulea este tatăl și am văzut la el toate reacțiile celui care intră în viața de părinte cu ecourile unei adolescențe ce nu se lasă dusă. Adelina Puzdrea este mama, limpede cu maturitatea dobândită brusc la nașterea copilului. Tatăl își pune căștile pentru conectare la spațiul virtual, mama își pune ochelarii ca să-i citească povestea preferată copilului. Părinții sunt desculți, copilul poartă cipici tricotați. O metaforă identitară.

Gelu Badea a semnat și scenografia, practic a creat o adevărată instalație de artă. Trei cuburi ca socluri pentru personaje, la rândul lor într-o ierarhizare de raport invers proporțional cu cele ale unui podium clasic: cel mai înalt al tatălui, cel mai scund al copilului, acesta din urmă fiind plasat pe orizontală la mijloc, între cele ale părinților. O recuzită ce marchează racordul la modernitatea cuplului. Pe cubul mamei, o carte: Serotonină, de Michel Houellebecq. Obsedantă alegere - o retragere din lume. O citește mama dar tatăl e cel care se frământă cu privire la gura lumii. Săgețile colorate de pe podea, pentru sugestia gesturilor obsesive de ordine ale copilului. Care, de asemenea, își aranjează jucăriile de pluș alături de un cuțit. Cubul rezervat lui nu e chiar cub, are o latură mult mai mare, cât lungimea unui ecran ce se întâlnește pe un perete al unei case moderne. Întins la o palmă de podea, îi vedem afișajul printr-o proiecție pe fundal. Vedem desenele copilului, vedem fotografii din albumele de familie ale protagoniștilor, vedem chipul copilului, filmat în timp real de un operator, rol asumat de Iulian Marinescu.

El e artistul care privește povestea reală și o redă prin filtrul imaginației sale. Videoproiecția este semnată Florin Rotaru (m-am bucurat să-l descopăr la masa tehnică pe Sergiu Fîrte), iar jocul imaginilor, prelucrate digital, oferă adevărate tablouri, în special prin multiplicare, dar și prin variația unghiurilor. Mai mult, proiecția capătă forma unui fluture, a unor cuvinte, se așază pe chipul copilului sau pe brațul mamei - o coregrafie delicată a celor doi tineri.

Cuvintele plasate constant pe ecran, pe elementele decorului sau pe actori, se succed aidoma unora dintr-o carte pentru copii. Cu o grafie diferită, parcă jucându-se în spațiu, se adună într-un sens integrator la final. După ce totul a plutit, parcă, într-un ocean originar, unul al muzicii originale, pe care mai târziu o descoperi că te-a învăluit, finalul dezvăluie textul unui cântec tulburător: Take Me Home, în varianta unui duo, Tom Waits și Chrystal Gayle.

La un moment dat, Eugen Titu se apropie de public și, cu un glas care vine din lumea paradisiacă a copilului, invită pe cei doi spectatori care au primit, la intrarea în sală, două plicuri, să le deschidă și să citească. A fost o reală bucurie să ascultăm, mai limpede sau mai pierdut, după distanța până la ei - aceștia nefiind actori -, fragmente de replici dintr-o întâlnire a tinerilor care, mai apoi, vor deveni părinții a căror frământare am urmărit-o. Auzeam cuvintele care sunau firesc de stângaci la oricare dintre noi, priveam chipurile actorilor ce urmăreau într-un alt raport inversat. Piesa lui Flavius Lucăcel are un motto: "Copacul-Animal". Și poate de la Gellu Naum vine povestea vântului. Și celor două regnuri care au viață, li se adaugă cel din titlu, al pietrelor. Singurătatea poate fi văzută și ea într-un raport schimbat, mai ales după ce copilul începe să înșire un fir de ață roșie: de multe ori între scaunele părinților săi și al său, pentru a se întoarce spre noi și a ne include, a ne lega, a ne îndemna să ținem de fir. Noduri pe firul dintre regnuri.

Pe ecran, ultimele cuvinte: "For my golden dragonfly" - semnul balansului yin/yang. A avea energia unei libelule.

(foto: Marius Dobrin)