mamă-tată-copil, tată-mamă-copil, copil-mamă-tată.
Spectacolul Singurătatea pietrelor, în regia lui Gelu Badea, este realizat după un scenariu de-al lui Flavius Lucăcel, a cărui valoare a fost recunoscută în 2015 prin nominalizarea sa la Piesa anului, premiu oferit în cadrul Galei Premiilor UNITER. Scena Teatrului Dramatic Elvira Godeanu Târgu Jiu devine spațiul unei trinități întrupate sub forma Mamei-Înger, a Tatălui-Vânt și a Copilului-Delfin.
În arierplanul scenic poate fi observată proiecția sălii de teatru, asemenea unei oglinzi indiscrete pentru spectator, semn că reprezentația este fundamentată pe ideea de alteritate și de empatie profundă.
Între trup și inimă, în cochilia pietrei, publicul este martorul poveștii-dramă a unui copil autist, interpretat cu o credință răscolitoare de către Eugen Titu, a cărui vârstă răstălmăcește convingerea comună privind raportul de vârste dintre mamă-tată-fiu. Scenografia, semnată tot de Gelu Badea, este una minimalistă, simbolică, aleasă perfect pentru ca emoția să nu fie sufocată de materialitate: trei cuburi-piedestal, cu dimensiuni diferite, ce reproduc statutul obișnuit al fiecărei familii: tatăl plasat în poziție superioară, urmat de mamă, apoi de copil; universul fiecăruia nu depășește acest corp geometric decât în momentele de regăsire în afara pietrelor.
Adelina Puzdrea interpretează rolul unei mame desăvârșite, asumându-și total sarcina de a-și crește și de a-și iubi necondiționat copilul. Puternicul simț matern nu compensează însă lipsa afectivă a tatălui, rol jucat de Radu Tudosie, care este incapabil de a accepta starea patologică cu care s-a născut băiatul său. Fiecare adult are câte un dublu obiectual prin care este recunoscut de copil: tatăl, în permanent contact cu dimensiunea media și mama, cu firea ei poetică, păstrând mereu lângă ea cartea cu povești liniștitoare pentru fiul său. Interacțiunea profundă a celor doi părinți, mereu amintită, este determinată de cartea primelor lor întâlniri, a cărui poveste tulburătoare a devenit propria lor realitate. (Serotonina, de Michel Houellebecq).
În acest cadru binomial, copilul ajunge să-și divinizeze Mama, cu un fel de adorație ce o protejează pe femeie de vântul năpraznic dislocat din ființa tatălui. Mama se cuibărește în brațele Fiului, ca într-o răsturnare valorică a sculpturii Pietà a lui Michelangelo, imagine în care poate fi reflectată, de fapt, condiția maternă, în toată sfințenia și sensibilitatea Sa.
Mesajele eliptice, proiectate spontan pe acele cuburi, pe brațe, pe chipuri, derivă din melodia tulburătoare, interpretată de Tom Waits și Crystal Gayle, Take Me Home. Cromatica vestimentației este și ea bine aleasă, în sensul că dezvăluie echilibrul mamei, pasiunile trecătoare și omul-foc ce se ascunde în interiorul tatălui. Desculți, incapabili de a-și vindeca unul altuia durerea, El și Ea își vorbesc fără a se privi, iar arderea interioară este transferată absolut către public: replicile lor se tot repetă obsedant și neputința lor atinge punctul culminativ, moment în care auditorul devine un uriaș ochi înlăcrimat, cu sufletul luând forma, măcar temporară, a unui delfin, a unei libelule sau a unei mări prea adânc răscolite.
Un alt artificiu regizoral original este acela de a distribui spectatorilor două plicuri ce reiterează un dialog El-Ea, pe care norocoșii trebuie să le rostească, ca și cum ei devin temporar personajele principale. Acțiunea de pe scenă este purificată, actorii privesc admirativ înspre cei care își asumă cuvintele de pe hârtie; este o ieșire din personaj atât de emoționantă, spargerea celui de-al treilea perete creează o emoție rară, intenție reluată și în scena finală, când Eugen Titu coboară treptele scenei și înșiră cu inocență și cu înțelepciune un fir roșu de-a lungul întregii săli.
Deasupra capetelor un ghem incandescent se desface din mâinile copilului, ca o simplă nevoie de intropatie, căci Umanitatea este singura capabilă de a uni întru Sens. Gestul amintește, parcă, de îndemnul lui Constantin Noica: Să fii atât de omenesc, încât să te recunoască toți oamenii! Auditoriul îl privește cu fascinație, surprins de apropierea spontană a actorului înzestrat cu har, ale cărui intenții, mișcări corporale, cuvinte ce traduc drama interioară a unui copil-geniu, își preschimbă într-atât nuanțele, încât pare că acesta atinge dimensiunea primordială a demersului artistic, treapta originară, înțeleasă ca un nesfârșit joc, bazat pe candoare și pe afabilitate.
Îmi este imposibil să nu raportez această partitură actoricească la volumul bilingv de poeme The Wind and the Seagull, de Lidia Vianu, apărut în 2022, la Editura Eikon, căci motto-ul se pliază surprinzător pe nucleul cogitativ al spectacolului: Lasă poemele să te schimbe până ce ești eu, ca și cum vocea ficțională, regizorală ar șopti audienței: Intimacy means silence. Like religion. Like prayer. Simțim în fiecare zi altceva. Nu poți fi cu mine, dar mă poți face să gândesc ce gândești. La capătul acestei călătorii, ne vom înțelege unul pe celălalt. După o lungă așteptare. Vorbele așternute aici sunt un semn că încă nu te-am găsit.
Pentru că, în esență, spectacolul este construit precum un lung suflu metafizic, ce transcende, îndeamnă la observație asupra propriei persoane și are o calitate deosebită: nu doar că revelează și purifică, ci reprezintă chipul Artei la care te-ai putea raporta permanent ca la o sursă de (prefacere întru) Bine.