"- Sunteţi căsătorită, Marion?
- Nu.
- Sunt interzise căsătoriile în Franţa?
- Nu, dar ar trebui interzise. Nu cred în căsătorie.
- Eu cred."
Şi apoi povesteşte ziua nunţii lor, magia ochilor ei, magia cuvintelor şi jurămintelor din faţa preotului. El crede în acele cuvinte, "la bine şi la rău până ce moartea vă va despărţi", pentru că el chiar o iubeşte. De ce, totuşi, fuge Dora? Doar şi ea tot din dragoste a făcut pasul căsătoriei. Când Gigi, impresarul cel şmecher, îi face apropouri, ea evocă scena întâlnirii cu Andrei, cu un zâmbet cald şi cu un glas plin de duioşie. A fost dragoste. Mai este? Mai bine zis, mai este dragoste la amândoi? De ce fuge Dora? Filmul nu ne spune. Ar fi o poveste cât pentru un film întreg. Subiectul? Simplu: cum poate să dureze dragostea dintre o dansatoare în corpul de balet al operei şi un mecanic auto?
Ea "are Lacul Lebedelor la degetul mic", o laudă Andrei destăinuindu-se pasagerului ocazional din taxi. Şi izbucneşte: "Cum domne, lebăda mea albă să-şi dea chiloţii jos prin baruri?"
El are mâinile negre de la uleiuri şi rugina maşinilor pe lângă şi pe sub care roboteşte toată ziua. Par o pereche de contraste. Cum ar putea să fie fericiţi împreună? Marion îl descoase:
"- Eşti un soţ fericit, Andrei?
- Da. În fiecare zi plec de la serviciu, fug acasă, şi ea mă aşteaptă şi e frumoasă ca un înger. Câteodată am mâinile murdare. Ea mă sărută şi eu nici nu îndrăznesc s-o ating..."
Andrei munceşte mult, pentru că vrea să strângă bani spre a avea propriul garaj, propria afacere. Poate că Dora nu mai are răbdarea să aştepte? Simte că în cuplul lor e o limită? În biletul pe care i-l lasă,spune doar atât: "Dar eu vreau ceva mai mult de la viaţă, lucruri pe care, din păcate, tu n-ai cum să mi le oferi". Deşi începe cu o mărturisire: "Încă te iubesc".
Paradoxal, Marion întoarce pe dos percepţia pe care o aveam despre cuplul Dora-Andrei. Când el ajunge din urmă autobuzul fetelor şi îşi priveşte de jos soţia, Marion culege cu un deget mişcat încet praful de pe rama ferestrei, eternul praf ce ne însoţeşte peste tot în România, şi o murdăreşte uşor pe obraz. Este un poem concentrat într-o secvenţă. Iar Andrei rămâne până la final cu eşarfa albă din pene în jurul gâtului. S-au inversat culorile care-i definesc. Iar Marion mai are o metaforă răsturnată: "Atenţie la prea multă igienă, prietene. Uneori trebuie să ştii să atingi o femeie cu mâinile murdare". Ştie toate acestea din propria ei experienţă de viaţă. I se ghiceşte totuşi şi ei, fuga de dragoste. Stăpânirea de sine, cinismul, eleganţa şi fermitatea îi sunt rând pe rând mască pe chip. A iubit, scena tangoului de final este o mărturisire din partea ei. Dar la înfrângerile din dragoste nu a găsit altă soluţie. O asemuieşte pe Dora unui animal scăpat din captivitatea de la zoo şi revenit în libertate, acolo unde trebuie să-şi recapete reflexele pierdute. În libertatea junglei unde fiecare femeie sau bărbat îşi caută supravieţuirea şi 'prada' după regulile junglei.
Este aici şi o metaforă pentru timpul istoric în care se petrece acţiunea filmului. Când societatea românească ieşise de puţină vreme din captivitate şi descoperea jungla cu alte legi. Oscilând între propriile rudimente instinctuale sau obiceiuri degradate şi lustruitele reguli occidentale de convieţuire eficientă. Marion o învaţă pe Dora cum să-şi negocieze oferta, cum să refuze. "Arta refuzului face parte din meserie... În acelaşi timp afişează politeţea unei mari firme. Trebuie să-l umileşti pe solicitant cu graţie: Aveţi o carte de vizită? Lăsaţi-ne adresa dvs şi vă vom contacta".
Andrei se loveşte şi el de sincopele tranziţiei, de la goana după un câştig mare şi imediat indiferent de mijloace până la nesfârşitele acţiuni sindicale. Şoferul autobuzului perpetuează obişnuinţe de căpătuială dinainte de '89 mascate sub o nostalgie ceauşistă şi un dispreţ faţă de ideile noi: "România capitalistă, 23 de milioane de patroni care mor de foame... Parisul? Aceeaşi mizerie ca la noi, dar costă mai scump".
Asfalt Tango este totodată şi un film istoric, pentru că păstrează o mărturie asupra primilor ani după revoluţie. Încă se mai pot vedea telefoane publice din anii '80, autobuzul este şi el o mostră din ceea ce ajunsese să ofere industria românească. Volga este anacronică acelui timp, dar colorează potrivit atmosfera. Privit peste ani, aduce şi regretul că măiestria lui Nae Caranfil nu a fost urmată şi de alţii nu doar în scenariu, decupajul cadrelor sau în muzică, dar şi în valorificarea unor actori. Constantin Cotimanis ar fi putut fi un creator de personaje de anvergură, Florin Călinescu i-ar fi putut fi partener într-un cuplu comic irezistibil, Cătălina Răhăianu sau interpreta moldovencei, actriţe cu potenţial romantic, ar fi devenit vedete. Nostalgie şi în ceea ce-l priveşte pe Dan Chişu, cu un destin extravagant. Asfalt Tango reprezintă pentru toţi protagoniştii săi un reper al tinereţii de la un moment dat.
Dar filmul acesta mai are o calitate: este emblematic pentru fuga de romantism în cinematografia noastră actuală. De la Declaraţie de dragoste, un succes uriaş de public în ciuda amprentei şabloanelor ideologice ale timpului, nu a mai apărut un film românesc romantic. Se vorbeşte de teama de superficialitate, de grosier, de kitsch. Dar pare mai degrabă o teamă de dragoste. De sinceritatea cu care se poate reda acest sentiment. Este din nou paradoxal, poate, că tocmai Mircea Diaconu este cel care joacă aproape de fiecare dată un personaj cu o aură de romantism. Tocmai el care nu pare a avea datele iniţiale de a se plasa în galeria tipologică de la macho la un latin lover. Şi totuşi, cu inocenţă, cu privirea sa plină de uimire, cu zâmbetul timid, cu un corp lucrat, cu propria sa personalitate de om bun, a fost de fiecare dată un bărbat cuceritor. Deşi pleacă şi în acest film dintr-o postură uşor desuetă, ridicolă, el reuşeşte să capteze nu doar simpatia fetelor, ci şi încrederea că este un bărbat care ştie şi poate oferi dragoste. În spatele autobuzului, în parbrizul uriaş, fetele se înghesuie să-l vadă pe cel care goneşte îndârjit să-şi recâştige perechea iubită. Perseverenţa lui rodeşte în privirile lor:
"- Dacă aveam şi eu un soţ ca ăsta...
- Rămâneai acasă?
- Îl împachetam şi-l băgam în valiză"
Într-o lume care nu pune preţ pe dragoste, care se complace în vulgaritate sau se ascunde sub cinism, personajul lui Mircea Diaconu se face respectat tocmai prin credinţa lui. "Eşti mult prea inocent. Aduci oamenii în situaţia de a se îndoi de opţiunile lor", îi va explica Marion, care câştigă machiavelic în urma unui consiliu de război. "Omul acesta s-a cramponat de o idee. Nu de o femeie în carne şi oase, cum îşi închipuie, ci de o anumită idee de căsnicie şi fidelitate. Femei ca noi trebuie să fie în stare a arunca în aer asemenea concepte. Demonstraţi-i că e vulnerabil. Topiţi-i aripile de înger de care e atât de mândru."
Da, e mândru, dar nu la modul vanitos, ci cu încrederea că sentimentul dragostei poate fi mărturisit fără teama de ridicol. Oricât ar părea de idealizat un asemenea personaj, de la Buletin de Bucureşti până la Asfalt Tango şi Filantropica, bărbatul simbolizat de Mircea Diaconu este viabil, există în realitate şi poate fi un model. Mircea Diaconu însuşi este un brand.
"- Eşti nebun.
- Un pic. Asta-i şi plăcea la mine."
Asfalt Tango, 1993
Producţie: Les Films de Rivage, Paris; Domino Film, Bucureşti; France 3 Cinema, etc.
Directori producţie: Marc Ruscart, Cristian Comeagă
Regia: Nae Caranfil
Scenariu: Nae Caranfil
Dialoguri-franceză: Stephane Levine
Cu:
Marion: Charlotte Rampling
Andrei: Mircea Diaconu
Gigi: Florin Călinescu
Şoferul: Constantin Cotimanis
Dora: Cătălina Răhăianu
'Franţuzoaica': Marthe Felten
Fetele: Adina Cartianu, Delia Nartea, Monika Cziprian, Diana Dumbravă, Aina Nedelea, Brânduşa Mircea, Oana Dobre, Erica Iscru, Andreea Măcelaru
Pasagerul: Dan Chişu
Cu participarea: Loredana Groza, Marcel Bozonnet
Decoruri: Cristian Niculescu
Costume: Viorica Petrovici
Montaj: Mircea Ciocâltei
Sunet: Anuşavan Salamanian
Muzica: Nae Caranfil, Anton Şuteu, Reinhardt Wagner