Cum trebuia oare să interpretez ceea ce vedeam pe scena sălii Pictura? Neștiind nimic despre autoare (până am luat caietul-program în mâini eram absolut sigur că voi vedea un spectacol după o piesă a unui autor sloven), unde ar fi trebuit să o încadrez? Sub privirile spectatorilor începuse a se desfășura un spectacol ce avea prea firave legături cu realismul magic despre care se scrie în caiet; iar "ingredientele exotice" din recenzia publicată în New York Times se reduceau, în intervalul temporal menționat, la o scenă trasă de păr, petrecută undeva la balcon, unde două personaje râdeau între ele. Întâi am crezut că am nimerit la un vodevil, cu o intrigă complicată și nerealistă; apoi, am lăsat deoparte vodevilul și am mers pe linia interpretativă a parodiei: mai mult ca sigur că acolo era parodiat ceva, și trebuia să aflu numai obiectul. Tot încercând să reduc necunoscutul textului dramatic la cunoscutul meu, m-am descoperit complet absorbit de spectacol.
Auto-testarea
Cel mai bun test pentru a verifica în ce măsură îți place ceva (un spectacol de teatru, o carte, un tablou, un film, o sculptură, un editorial de ziar, un monument, un meci de fotbal, orice) este de a te confrunta, onest, cu propriile impresii, cu efectul pe care spectacolul, cartea, filmul etc. îl au asupra ta. La spectacolul Casa curată eu am uitat de propria oboseală, firească după ce ținusem un curs, și de multe alte idei pe care le aveam în cap, și care au dispărut cu toatele după ce în scenă au apărut Irina Movilă (jucând-o pe Lane) și Ana Ciontea (interpretând-o pe sora primeia, Virginia).
Cronologic, "deschiderea" a făcut-o tânăra Sandra Ducuță (jucând-o pe Matilde), și prestația ei era îndeajuns de promițătoare. Singura umbră care continua să stăruie asupra spectacolului și reacțiilor mele de spectator era povestea cu râsul, cu gluma din care murise mama Matildei, cu glumele care erau spuse sau despre care se vorbea mult, prea mult. Va fi fiind un simbol sau o metaforă centrală pentru una dintre cele mai "amuzante" piese ale stagiunii new-yorkeze, cum scria Charles Isherwood în New York Times - și poate că gluma și glumele acestea care sunt teoretizate la tot pasul se potriveau mai bine registrului în care, pe scenele americane, a fost montată piesa scrisă de Sarah Ruhl. În regia lui Felix Alexa, spectacolul a avut însă cu glumele, cu comicul, cu umorul numai întâlniri de suprafață. Departe de a fi "amuzant" și a se încadra în vodevil ori în comedie, a fost vorba de o dramă în toată puterea cuvântului.
Sigur că uneori am râs, fiindcă ce se spunea pe scenă și felul în care erau spuse unele replici vizau acest efect (și îl obțineau); dar după o ușoară repriză de râs, coborai cu încă o treaptă în subsolul dramei ce avansa inexorabil. Când crezi, ca părinții Matildei, că viața e o glumă bună, ajungi să descoperi la un moment dat că, dimpotrivă, viața e o glumă proastă. Regizorul a făcut, prin interpretarea celor două actrițe care susțin spectacolul de la Național, Irina Movilă și Ana Ciontea, ca totul să "pivoteze", dinspre o comedie facilă și fără complicații, către o dramă - mai exact, două - care se joacă magistral sub ochii noștri.
One Woman Show
În mai multe spectacole pe care le-am văzut în ultimii ani, Irina Movilă a jucat extraordinar rolurile unor eroine complicate, sofisticate, cu o viață interioară bogată, exprimată de actriță printr-o varietate uimitoare a mijloacelor de expresie facială și corporală. Prin urmare, rolul doctoriței din burghezia nord-americană, din high-life-ul oamenilor cu stare materială și cu profesii care le structurează viața an după an, i-a venit mănușă. Acolo, în upper middle class, în confortul casei ei albe și în hainele, tot albe, pe care Irina Movilă le poartă mereu, cu eleganța lui Blake Lively în A Simple Favor, eroina interpretată de actrița noastră strălucește în întreaga și profunda ei nefericire.
Actrița trece cu o ușurință îndelung pregătită și muncită de la râs la plâns, de la zâmbetul sarcastic la lacrimile tuturor femeilor lovite tocmai de cei mai dragi, de la mina arogantă la tremurul de umilitate, de la postura dominantă la cea de fostă fetiță vulnerabilă căutând ocrotire. Complexitatea feminină și paleta compozițională a Irinei Movilă aproape că se suprapun în acest spectacol, actrița devenind prin interpretarea ei excepțională centrul de greutate pentru tot ce vedem pe scenă. Spectacolul ar fi putut, cred, să fie jucat exclusiv de Irina Movilă, ca One Woman Show.
Dacă personajele din piesă au autonomie, complexitatea magnetică a Irinei Movilă interpretând-o pe nefericita Lane pare că "blurează" jocul celorlalți actori. Cu toții sunt buni, dar, inevitabil, ies umbriți. Singura care se "autonomizează" nu numai ca personaj, ci și din punctul de vedere al jocului actoricesc, este Ana Ciontea, foarte convingătoare interpretând-o pe Virginia, sora obsedată de curățenie a lui Lane, nefericită și ea, dar într-un alt fel, lovită și ea de propria viață. Reușiți sunt și Lamia Beligan în rolul Anei și Richard Bovnoczki în cel al lui Charles (amanții pe care fericirea îi desensibilizează și aproape că îi "prostește", făcându-i opaci la suferințele tot de ei provocate), dar reușita jocului lor e posibil să fi fost calculată de regizor tot ca o "contrapondere" la drama lui Lane. Drept dovadă, deși Ana, amanta, e bolnavă de cancer de când apare în scenă, tot drama soției înșelate ne impresionează mai puternic. Poate că Felix Alexa a orientat distribuția în acest sens: toate personajele, indiferent de suferințele și necazurile lor, să fie ca un fel de "reflectoare" îndreptate spre drama lui Lane.
Ce mi-a displăcut
Despre linia (vectorul) din text cu teoretizarea indigestă a glumelor deja am scris. Probabil că ea i-a făcut pe criticii americani să se distreze ca de o piesă tare "amuzantă". Dar comicul ușor putea fi, după părerea mea, răsturnat în dramatic fără atâta discuție și recurență.
De asemenea, tot ce se petrece la "balconul" casei din spectacolul de la TNB sună foarte neconvingător. Curios lucru: un același actor, odată ajuns la balcon, parcă nu mai știa să joace.
Cam totul, "jos", era atât de bine interpretat - și aproape totul, "sus", era cu două-trei trepte artistice sub nivelul "parterului". O fi "realismul magic" de vină, dar singurele momente autentice din punct de vedere dramaturgic petrecute "sus" au fost acelea când se arunca cu câte un măr "jos", și toți cei din primele rânduri ne întrebam la care dintre noi va ajunge următorul măr. În rest, "sus" a fost ceva destul de greu de privit. Spectacolul a fost, din acest punct de vedere, "excedentar" și a mai pierdut, din păcate, din punctele cu care se însumează un calificativ.
În fine, dincolo de aceste obiecții critice, la fel de interesantă ca personajele ei îmi pare autoarea piesei, Sarah Ruhl, care și-a definit singură teatrul într-un mod pe cât de tăios, pe atât de profund și subtil, într-o singură propoziție postată pe site-ul ei: "Everyone has a great, horrible opera inside him".
V-am zis că nu-i comedie?
(foto: Florin Ghioca)
Casa curată de Sarah Ruhl
Traducere: Andrei Marinescu
Regie, versiune scenică, lighting design, ilustrație muzicală: Felix Alexa
Scenografie: Ștefan Caragiu
Distribuție: Lane: Irina Movilă, Virginia: Ana Ciontea, Charles: Richard Bovnoczki, Matilde: Sandra Ducuță, Ana: Lamia Beligan
Pregătire muzicală: Cătălin Petrescu / Video design: Constantin Șimon / Regie tehnică: Marcel Bălănescu.