Viața râsului și a neuitării - Casa curată

Ștergem. Ștergem parchetul, mobila, trecutul. Aspirăm. Aspirăm praful, firimiturile, neîmplinirile. Curățăm. Curățăm covoarele, tapițeria, așteptările. Netezim. Netezim rufe, lenjerii, diferențe. Spălăm. Spălăm cești, lenjerii, incertitudini. Lustruim. Lustruim vesela, oglinzile, realitatea. Dezinfectăm. Dezinfectăm mâinile, clanțele, conflictele. Frecăm. Frecăm gresia, mânerele, tăcerile. Este totul alb, translucid. Totul sclipește. Inodor totul. Ne așezăm cu grijă pe propriile noastre canapele, în propria noastră viață, cu frica de a nu le șifona. Călcăm ușor pe propriile noastre covoare, pe propriile noastre vise, de teama de a nu le destrăma. Vorbim șoptit sau aproape deloc cu propria noastră gură, de emoția că ne-am putea auzi. Și mai ales, nu râdem. Ne-ar dezechilibra râsul nostru gâlgâitor și neobrăzat, ne-ar întinde mușchii feței contractați într-o mască perfectă, ne-ar dilata nepermis pupilele. Mai bine ne retragem în casa noastră curată și fără balcon, în grădina noastră iluzorie unde merele nu cresc niciodată, mângâindu-ne doar hainele imaculate din care până și trupurile par a fi fugit, îmbrățișând doar un aspirator pe o canapea care țipă sub noi, nerecunoscându-ne forma.

Așa ne facem că trăim în casa noastră curată, lăsându-ne viețile în vestibulul de la intrare. Dacă citești principalele referințe la piesa Casa curată a scriitoarei Sarah Ruhl, piesă căreia i s-a decernat Premiul Susan Smith Blackburn 2004 (distincție anuală pentru cea mai bună piesă în limba engleză scrisă de o femeie) și finalistă pentru Premiul Pulitzer pentru dramă 2005, ai crede că vei asista la o comedie spumoasă:"Una dintre cele mai frumoase și mai amuzante piese pe care probabil le veți vedea", așa o descria The New York Times.

Poate așa ar fi fost percepută, dacă nu ar fi încăput pe mâna unui regizor obsedat de tema ipocriziilor sociale și a îndepărtării omului de către om. Alături de Cancun de la Teatrul Nottara și Despre tandrețe de la Teatrul Dramaturgilor Români, Casa curată pare a fi parte a unei trilogii sub același crez artistic: "Cred că e bine să încercăm să trăim altfel, dar să fim și consecvenți cu noi înșine. Sînt mulți oameni care vor să trăiască altfel, dar nu au resursele interioare. Dacă nu, lucrurile pot derapa destul de serios, psihic, uman, relațional. Ajungi să spui o versiune falsă a vieții pe care vrei să o trăiești, să trăiești închipuit, ceea ce este periculos în opinia mea. În jurul nostru sînt mulți închipuiți. Când închipuiții au și funcții de conducere, e foarte grav.", spunea într-un interviu regizorul Felix Alexa.

Astfel, piesa "amuzantă" descrisă de ziarul new-yorkez se metamorfozează pe scena de la Sala Pictura TNB într-o scriere profundă ce solicită sensibilitatea și subtilitatea spectatorului, combinând teme și motive diverse: speranțe și temeri, căsătorie, separare, loialitate, forța umorului, visuri, empatie, solidaritate, viață și moarte cu multiple ramificații. S-a scris despre împânzirea textului cu elemente ale realismului magic. Cum se definește realismul magic? În The Concise Oxford Dictionary of Literary Terms: "Realismul magic - gen ficțional modern în care evenimentele fantastice și fabuloase sînt incluse într-o narațiune care, altfel, menține tonul credibil al prezentării obiective a realității. Aceste gen desemnează o tendință a romanului modern de a depăși limitele realismului și de a mobiliza energiile fabulei, ale folclorului și ale mitului, păstrînd în același timp o puternică relevanță socială cu privire la lumea și societatea contemporană". Sarah Ruhl punctează câteva elemente descrise mai sus încă de la începutul piesei, când Matilde relatează moartea părinților săi: MATILDE:"Am fost a treia cea mai amuzantă persoană din familia mea. Părinții mei dansează. Nu sunt cei mai buni dansatori din lume. Ei râd până când râsul îi face să se sărute. Se sărută până când sărutul îi face să râdă. Mama a murit înecată în propria salivă din cauza unui banc perfect. Apoi părinții mei au murit, lăsându-mă pe mine cea mai amuzantă. Nu a mai rămas nimeni să râdă de glumele mele, așa că am plecat."

Râsul merită să fie studiat științific, argumentează americanul Scott Weems în cartea lui (Ha! The Science of When We Laugh and Why), pentru că oferă indicii despre modul în care creierul nostru prelucrează și interpretează această lume complexă în care trăim, pentru că umorul este un mecanism psihologic de adaptare, este un proces de rezolvare mentală a unor situații de confict, conflict interior, personal, sau conflict social sau ambele.

Râsul este firul roșu al poveștii lui Sarah Ruhl. Monologul final reprezintă o mostră inteligentă de realism magic pigmentat cu un umor inteligent, o scenă de teatru absolut memorabilă. Banalul se ia de mână cu fantasticul, visele cu visurile, imaginația îmbrățișează strâns realitatea, nimic nu pare previzibil, nimic liniar. Fapte logice, dar improbabile nu pot fi explicate, dar au forța credibilității: "Mama urmează să mă nască. Spitalul e prea departe. Mama aleargă până în vârful unui deal în luna Decembrie și spune: "Acum!"... Mama e întinsă la poalele unui copac, tata îi spune un banc, încercând să o liniștească. Mama râde, mama râde atât de tare încât eu țâșnesc afară! Mama mi-a spus că eu sunt singurul copil care a venit pe lume râzând... spunea că râdeam de-un banc de-al tatălui meu. Rădeam ca să pot respira!"

Regizorul Felix Alexa spune în valoare prin construcția personajelor, a relațiilor dintre ele, multe din trimiterile psihanalitice ale textului. Obsesia pentru curățenie devine subiect și pretext pentru o poveste deloc banală. Germofobia, tulburarea anxioasă ce caracterizează comportamentului omului obsedat de curățenie (Obsesia pentru curățenie vine de multe ori "la pachet" cu cea pentru ordine), este un termen folosit pentru a descrie frica patologică de germeni, bacterii, contaminare și infecție, frecvent asociată cu tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Atât Lane, cât și Virginia, două dintre personajele feminine par a fi devorate de această tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură, cu toate variabile cognitive legate de aceasta tulburare: perfecționism, responsabilitate excesivă, intoleranță la incertitudini, supraestimarea planificărilor, rigiditatea ideilor. Scena în care ambele personaje nu doar că renunță la a face curat, ci pur și simplu elogiază mizeria probează mijlocul de apărare freudian numit formațiunea reacțională ce decurge din inversarea dintre afecte și reprezentări: atracția pentru "mizerii" este transformată într-o dorință aproape compulsivă de curățenie; atracția pentru dezordine se schimbă într-o preocupare exemplară pentru ordine; agresivitatea este înlocuită prin comportamente excesiv de politicoase.

Este și meritul decorului lui Ștefan Caragiu în crearea unui spațiu doar aparent realist. Este un interior elegant, glacial dintr-o casă aparținând de middle class, cu pereții circulari transparenți, dinspre care se joacă luminile și umbrele (Video design: Constantin Șimon), conferind senzația dispariției spațiului și timpului. În interiorul scenei, pe verticală se înalță o construcție cilindrică deschisă, cu rol concret de balcon, cu trimiteri spre o navă cosmică sau o altă dimensiune sau versiune a existenței.


Superbă coloana sonoră aleasă de Felix Alexa, respectiv Danzón No. 2 cea mai faimoasă piesă a lui Gustavo Dudamel - Márquez, atât de populară în Mexic încât este uneori considerată al doilea imn național al țării. Un danzón este un dans tradițional de sală popular în Mexic, plin de pasiune și dramatism, cu ritmuri și stiluri asemănătoare cu tango-ul, dar prezentând un joc de picioare unic și complicat, dans legat de habanera cubaneză și care s-a dezvoltat în cafenele și săli de dans.

https://youtu.be/_1ynC1RB3kY
Atitudine reflexivă a regizorului față de text a impus un stil de performanță care a scos în evidență farmecul și umorul fiecărui personaj într-o manieră conștientă de sine, fără a dăuna firescului interacțiunilor lor. Irina Movilă, Ana Ciontea, Richard Bovnoczki, Sandra Ducuță, Lamia Beligan dialoghează în replici care variază de la fragmente amuzante de comedie la replici profunde și lirice, aproape poetice. Toți au acel simț al replicii ce nu este doar spusă, ci gândită cu rost și aruncată cu inteligență spre partenerul de scenă, realizându-se o țesătură de idei și simboluri ce învăluie tiptil spectatorul, obligându-l pur și simplu la reflecție. Toți joacă matematic, asumat, în consonanță cu subtilitățile textului, stârnind un râs curat și eliberator, nu unul steril, ce ar reieși din situații superficiale. Inspirata distribuție aleasă de regizorul Felix Alexa servește crezului scriitoarei: "Continui să mă gândesc la personaj altfel decât un model naturalist tradițional, dar trebuie să spun că sunt mult mai interesat de oamenii adevărați de pe scenă, într-un fel. Oamenii pe care Clean House îi explorează sunt oameni reali. Poate că se întâmplă un lucru absurd unei persoane care este reală sau poate că există o persoană foarte absurdă într-o circumstanță foarte reală", spunea într-un interviu Sarah Ruhl.

Într-o ordine pur și simplu aleatorie:
 
Sandra Ducuță este Matilde, tânăra menajeră ai cărei părinți au murit recent. Potrivit Matildei, mama ei a murit de râs când tatăl ei ia spus gluma perfectă. De aici responsabilitatea de a inventa gluma perfectă pe care nu a apucat să o audă. Tânăra actriță (pe care am avut norocul să o văd la debut în Refugiul de la Teatrul Odeon, dar și în piese la unteatru și Teatrul Dramaturgilor Români) are marele merit de a-și plasa permanent personajul în centrul poveștii și de a ghida invizibil celelalte personaje din priviri și atitudine. Ritmul hipnotic în care își declamă monologurile cu fața către spectatori vrăjește, dezvăluindu-ne o lume despre curățenie și murdărie, ordine și dezordine, dar mai ales despre râs și importanța comediei: "Dacă mai multe femei ar ști mai multe glume", spune ea, "ar fi mai multă dreptate în lume". Din rândul întâi, ochii frumoși ai Sandrei Ducuță au lăsat în mine lacrimile și surâsul, uimirea și speranța. Fata această mignonă merită să fie pe marea scenă, așa cum merită să fie privită de ochi nepărtinitori și larg deschiși la prospețimea ei, la farmecul inteligent pe care îl emană.


Minunată doamna Ana Ciontea în Virginia, sora lui Lane, cea care ridică noțiunea de "curățenie" la rang de ideal filozofic. "Dacă nu faci curățenie", spune ea, "de unde știi dacă ai făcut vreun progres în viață?" Simțul umorului Virginiei este o armă, o formă de a-și masca invidia. Impecabile scena în care Virginia încearcă să dezamorseze tensiunea provocată de apariția Anei în casă, fără a-și ascunde pe deplin satisfacția sau cea în care abandonează practicile de curățenie, dezvăluindu-și o atracție bine ferecată în subconștient pentru mizerie și dezordine. Experimentata actriță are un mod minunat de a se mișca, de a vorbi, de a privi, glisând de la o grație naturală spre o stângăcie la fel de naturală. Calină, șireată, într-o gamă de alinturi și de acțiuni ludice, resemnată sau disperată, amorțită sau revoltată, Virginia își găsește prin jocul Anei Ciontea loc principal în mai toate momentele acțiunii.


Irina Movilă este Lane, femeia care a ajuns să creadă că merită totul cu o ambiție ce are formă de sublimare: menține ordinea în viața profesională pentru că nu poate face asta acasă sau în propriul suflet. De la chip până la limbajul corporal, de la gesturi mărunte până la actrița impresionează. Freud scria ,,ceea ce e nou provoacă întotdeauna uimire și rezistență,, de aceea, ce trezește interesul explorării de sine și presupune concentrarea unor energii". Schimbările vin treptat, aproape pe furiș, Lane se luptă pe rând cu fiecare dintre ele. În final, rezistența lui Lane cedează. Irina Movilă surprinde cu har momentul transformării femeii calculate, rigide, obsedate de control într-una empatică, tolerantă, vie. Poate hainele nu mai cad impecabil, poate tocurile nu mai susțin un corp perfect, dar ochii triști și calzi, zâmbetul timid, gesturile reținute conturează mult mai multă frumusețe.
 

Lamia Beligan este intrusa, Ana, pretextul transformărilor celorlalte personaje, cea care le schimbă percepția asupra vieților. Cu o naturalețe exuberantă, fragilă și puternică în același timp, apariția scenică a Lamiei Beligan dinamizează acțiunea, motivează alegerile celorlalte personaje. Cu siguranță nu este întâmplătoare alegerea numelui "Ana", fiind clară trimiterea la o poveste mitică de iubire dintre celebrul psihanalist vienez Joseph Brauer și pacienta sa, Anna O. Cea mai frumoasă replică îi aparține "Matilde? Hai să auzim gluma. Sunt pregătită. TOATĂ LUMEA CÂND MOARE STĂ CULCATĂ, EU VREAU SĂ MOR ÎN PICIOARE... Matilde... acum vreau gluma!" Ce replică, ce rostire!


Richard Bovnoczki este Charles, chirurgul îndrăgostit brusc și iremediabil. Un uriaș talent pus în slujba unui personaj contradictoriu, cel ce suferă cele mai radicale transformări într-un timp foarte scurt. Scena în care Charles o examinează pe Ana stabilindu-i diagnosticul pe fondul sonor al ariei "O Dulce taină a vieții" este o mostră de realism magic magnific ce fascinează publicul, alunecând pe valul realismului și al parodiilor cu mare lejeritate. Așa de puternică este personalitatea actorului că îi simți prezența chiar și atunci când doar vezi conturul trupului său în spatele pereților translucizi. În timp ce cade sub vraja Anei, el o emană pe a lui, aruncând cuplul într-o capcană din care nu poate scăpa. Charles este cel ce aduce în scenă noțiunea de "bashert", motivul pentru care totul se schimbă. Toată personajele se pierd și se regăsesc ca într-un șoc. Mirare, iluminare, magie sau insight psihanalitic (prin intermediul insight-ului pacientul descoperă de fapt sursele si motivele ascunse care stau la baza comportamentelor si problemelor sale. Aceste descoperiri bruște și intuitive ale pacientului sunt cunoscute sub denumirea de insight sau iluminare) se presupune că s-au structurat în copilărie, sunt de natura inconștientă și relativ inaccesibile persoanei. Rabinul Rachel Bearman spunea: "În timp ce unii folosesc beshert pentru a desemna "suflet pereche", traducerea mea preferată este "menit să fie". Îmi place ideea că Dumnezeu a ales un partener perfect pentru fiecare persoană, dar cred că decizia unui cuplu de a se alege unul pe altul este de fapt ceea ce îi face să devină (meniți să fie)."

Spectatori și personaje reacționează emoțional față de toate aceste elemente fantastice, sting uneori lumina crudă a rațiunii, preferând stranietatea firescului, fantezia care se ascunde în spatele banalului. Te-ai obișnuit deja cu magia, timpul însoțește mersul conștiinței interioare. Alegând să meargă pe granița fină, dar și periculoasă între tragic și comic, regizorul Felix Alexa nu riscă, pentru că știe că stăpânește de mult timp simțul echilibrului. Și mai știe că viața însăși este tragică și comică în același timp. Finalul, în sonorități de danzon și în susur de lacrimă, amestecă fantasticul cu banalul, visul cu reveria, viața în vis cu viața în veghe, realitatea și irealitatea. Nimic superficial, dar totul imponderabil. Lumea se conturează dintr-o altă perspectivă, veșnicia își dă jos straiele posomorâte și pufnește în râs. În fața ta, o femeie-copil cu ochi mari și înlăcrimați te privește atât de viu, îți vorbește atât de convingător încât și tu crezi, simți, știi că "Raiul este un ocean de glume la care... toată lumea râde...!" Și râzi, râzi cu ochii și cu glasul mut, cu mâinile și cu amintirile tale, cu gândurile și și cu. Râzi eliberându-te, zburând, levitând, dansând pe terasa cu vedere spre mare, mușcând dintr-un măr cu gust de păcat și rugăciune. "Gluma perfectă te face să uiți de viața ta. Gluma perfectă te face să-ți amintești despre viața ta." Râzi, deci exiști. Încă exiști.

Casa curată de Sarah Ruhl
Traducere: Andrei Marinescu
Regie, versiune scenică, lighting design, ilustrație muzicală: Felix Alexa
Scenografie: Ștefan Caragiu
Video design: Constantin Șimon
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Distribuție: Lane: Irina Movilă / Virginia: Ana Ciontea / Charles: Richard Bovnoczki / Matilde: Sandra Ducuță / Ana: Lamia Beligan.
(foto: Florin Ghioca)