Regele Lear - în căutarea propriei identităţi

Teatrul Odeon vă prezintă luni, 19 mai, ora 19.00 :

Cu un repertoriu alcătuit din "Emigranţii" de Slavomir Mrozek, "Fason de înger" de Vampliov, "Santiago el campeon" de Ştefan Caraman şi, acum, "Regele Lear" de W. Shakespeare, scena din Piatra Neamţ se străduieşte să-şi recucerească încrederea în sine şi în ambiţiile profesionale menite să confere prezentului ceva din strălucirea unui trecut pe drept cuvînt mitologic. Faptul se manifestă pe genericul unui bine venit dialog între generaţii, care se desfăşoară nu numai în compartimentul actoricesc, unde au sosit noi şi talentaţi absolvenţi universitari de la Bucureşti sau Tîrgu Mureş, dar şi în zonele de maximă importanţă ale regiei şi scenografiei, care au beneficiat şi ele de aportul unor artişti tineri.

---

Sub aceste auspicii a avut loc şi premiera cu Regele Lear, în regia lui Mircea Anca şi scenografia (încă) studentului Doru Zanfir, însoţite de sugestiile muzicale, creatoare de atmosferă, imaginate de regizor împreună cu actorul Liviu Vlad. În centrul acestui demers de o covîrşitoare dificultate, în care fie au strălucit, fie au clacat regizori şi actori de prim rang ai scenei româneşti, s-a aflat actorul Cornel Nicoară, interpretul rolului titular, după ce, cu ani în urmă, în Troilus şi Cresida, dar mai cu seamă în memorabilul Falstaff, din Nevestele vesele din Windsor, în regia lui Alexandru Tocilescu, el ne-a oferit clipe de teatru shakespearian autentic, demne de prestigiul acestei scene atît de preţuite în contextul istoriei artei spectacolului românesc.

În viziunea regizorului Mircea Anca şi interpretarea acestui veteran al teatrului nemţean, tragica poveste a lui Lear se deapănă sub forma unei acute nevoi de căutare a identităţii de sine, a identităţii omului după renunţarea deliberată la sceptrul regal, dar şi ca o aspră confruntare cu karma, sub impulsul căreia, de pildă, Edmund, fiul nelegitim al bătrînului Gloucester, îşi concepe şi înfăptuieşte sîngeroasa lui inginerie ascensională. Cu un decor nădăjduind să contopească monumentalitatea şi simplitatea, sub semnul evitării detaliilor de epocă în favoarea punerii unui puternic accent pe relaţiile dintre personaje şi pe motivaţia caracterologică a gesturilor şi reacţiilor acestora, spectacolul deschide, totodată, o discretă fereastră a consonanţelor cu lumea mileniului nostru, în care nebunia tinde să devină o "boală" emblematică, iar nebunii ajung "să-i călăuzească pe orbi".

Cu unele excepţii, în care şi regizorul, şi interpretul par seduşi de măreţia tragică a experienţei existenţiale a bătrînului rege, aşa cum se întîmplă în scena furtunii, partitura lui Lear ne dezvăluie o iscusită şi nuanţată corelare a ipostazelor expresivităţii ce-şi pune pecetea pe mimica, gesturile şi frazarea interpretului, cu impresionante momente de paroxism afectiv ori cu cîte un monolog înnobilat prin firesc, ce reuşeşte să-şi afle ecoul emoţional în sală, acolo unde, la reprezentaţia văzută de noi, ne-a surprins plăcut participarea numeroasă şi entuziastă a publicului tînăr.

Scenele de fericită inspiraţie regizorală şi interpretativă, cum sunt întruparea viziunilor coşmăreşti ale regelui, în deliberatul şi tristul său surghiun, la începutul părţii a doua a spectacolului, prefigurînd dobîndirea înţelepciunii prin suferinţă, apoi confruntarea dintre Edgar şi Edmund, ori sprinţarele dueluri verbale dintre Rege şi Bufon, dar nu numai acestea, definesc momentele de vîrf artistic şi emoţional ale spectacolului. Ele sunt umbrite, pe alocuri, fie de alunecări într-un patetism opus intenţiilor de esenţializare a conflictului şi de reliefare a omenescului personajelor legendare, fie de neputinţa unor interpreţi de a interioriza şi restitui credibil seismele firii, întreg caruselul instinctelor, pasiunilor şi răbufnirilor de mare sangvinitate ale unor caractere care, laolaltă, pregătesc motivaţia nebuniei unui rege, biet om lovit de greşelile mai mari ale acelora îndestulaţi de propria lui greşeală.

Alături de protagonist şi de lăudabila înscriere pe drumul firescului în ce-l priveşte pe Tudor Tăbăcaru, un "Bufon" eliberat de clişeele excesului de zel comic, ne-au mai lăsat o bună impresie creaţiile tinerilor Liviu Vlad (Edmund) şi Raul Lucaci (Edgar), evoluţia parţial încununată de succes a unor actori ca Dan Grigoraş (Contele de Kent) sau Traian Grigoriu (Oswald, intendentul lui Goneril) şi, uşor "bruiate" de gesturi repetitive ori de o creionare mai mult exterioară a rolului, contribuţiile la fluenţa reprezentaţiei semnate de Paul Chirilă (sub tensiunea dramatică a personajului Gloucester), Daniel Beşleagă (Ducele de Albany) şi Victor Giurescu (Ducele de Cornwell). Cele trei prezenţe feminine din spectacol, Nora Covali (Cordelia), Ecaterina Hîţu (Goneril) şi Adina Suciu (Regan), par bine alese, mai ales dacă ne referim la datele lor fizice, nu numai agreabile, dar şi capabile de a conduce la schiţarea contrastului dintre aroganţă şi cruzime, pe de o parte, şi ingenuitate de cealaltă parte. Numai că prima dintre ele nu reuşeşte să ne înfăţişeze (şi) portretul lăuntric al nefericitei Cordelia, în timp ce prestanţa şi aplombul celorlalte două interprete sunt minate cînd de un joc descoperit, cînd de o "spontaneitate" insuficient motivată.

Aflăm că în turneul bucureştean al teatrului nemţean din a doua jumătate a lunii mai vom putea urmări în aceste personaje feminine şi pe celelalte interprete din cadrul unei distribuţii duble gîndite de regizor.