Elegie despre mame, respirații și înălțări - Matca

Miroase a lemn și a pământ reavăn. Intri tiptil, pentru ca zgomotul pantofilor tăi să nu întineze smerenia clipei. Ei te privesc și cântă. Cântă despre viață, despre moarte, despre acum și despre atunci. Au straie cusute ales și priviri țesute în fir de tandrețe. Ei ne așteaptă. Ei sunt nepovestiți și povestea din ei dă să izbucnească asemenea potopului. Câtă tihnă înainte de tumult! Câtă pace înainte de asalt!
 
"În fiecare seară, adun de prin vecini toate scaunele disponibile și le citesc versuri. Scaunele sunt foarte receptive la poezie... dacă știi cum să le-așezi. De aceea, eu mă emoționez și, timp de câteva ore, le povestesc cât de frumos a murit sufletul meu peste zi. Să închidem ochii...și să ne legăm pentru o clipă, pe care aș dori-o veșnică, cu adevăratele noastre legi."


Așa a început la Teatrul Dramaturgilor Români în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Undercloud, 2023, spectacolul Matca regizat de Mariana Cămărășan, având în distribuție actori ai Teatrului Fără Nume din Chișinău, Republica Moldova. Pe nedrept uitată de regizorii români, redusă ca număr de montări comparativ cu Iona și Paracliserul. Matca, piesă scrisă de Marin Sorescu, a fost publicată în revista Teatrul, nr. 9, septembrie 1973, iar apoi în volumul Setea muntelui de sare, apărut in 1974 la Editura Cartea Românească. "Îmi trebuie un personaj singur", scria dramaturgul în prefața piesei, "care să învingă singurătatea și absurdul. Acest personaj nu putea fi decât o femeie. O femeie însărcinată. Adică: echilibru, tradiție, continuitate. Sfârșit și început. Matca".
 

Odată găsit personajul, mai este nevoie de găsirea unui tandem regizor-actriță care să țină echilibrul între teatrul de idei și cel poetic, între ludic și tragedie, între reverberații metafizice și teluricul vieții rurale cadru. Matca o găsește pe Mariana Cămărășan, iar Mariana Cămărășan riscă în căutări și alegeri, găsind-o, provocând-o, înnobilând-o pe actrița Antonia Barancea. Miracolul "facerii" se săvârșește, talentata, umana, solara regizoare născând o actriță adevărată dintr-un fetus necopt pe deplin până la acest rol. Nu ar fi la prima "naștere" de acest gen. Florina Gleznea, Cristina Casian, Cendana Trifan sunt alte fiice născute din țeasta și inima nu ale unui regizor, creator de contexte, ci ale unei mame-creator.


Regizoarea dovedește o amănunțită cunoaștere a textului, a operei soresciene în general, reușind a transmite acel "aliaj foarte personal de patetic, macabru și comic" de care vorbea criticul Valentin Silvestru. Spectacolul este căptușit cu tandrețe și lucrat minuțios din punct de vedere al elementelor de decor, al universului sonor, al luminilor. Casa-matcă este o casă țărănească în care găsești lavițe, cufere, cuverturi, cearceafuri brodate, vase de lut, scânduri, bârne, un sicriu. Un pântec universal, spațiul genetic arhetipal, o Arcă ce nu poate adăposti un întreg neam, o întreagă lume, ci doar un suflet. Dar știm deja că cine salvează un suflet, va salva întreaga omenire. Decorul înlesnește facil personajelor mișcarea într-un spațiu destul de restrâns. Coloana sonoră realizată de Alexandru Dicusar se frământă, doinește, freamătă, urlă, se tânguie, amurgește, luminează cu tâlc și har momentele definitorii în curgerea subiectului, dar și stările personajelor, cu suflete despletite și răvășite de ape. Inga Botnariuc, creatoarea costumelor, optează pentru clasica cromatică în alb și negru și la filonul popular în textură și croi, iar Eduard Chipercose joacă inspirat de-a lumina și umbrele.


Dacă dramaturgul fixează cronotopul, un sat de câmpie inundat de ape într-o primăvară, fără a exclude trimiterea la mit, regizoarea Marina Cămărășan subliniază interpretarea mitologică a timpului și spațiului, prin alegorizarea clipei. Un al doilea Potop poate primi numele Războiului, al oricărei catastrofe cauzatoare de situații limită. Structura cronologică a evenimentelor nu este una liniară, scenele nu se succed în curgerea firească a timpului, ci, mai degrabă retrospectiv sau chiar într-un plan imaginar. Fantezia de a aduce pe scenă pe copilul Irinei la vârsta adolescenței împreună cu un tată năpădit de remușcări deschide noi perspective de analiză îmbogățind sensurile originare. Jucându-se cu textul, fără a-i știrbi valoarea, dimpotrivă, traducându-l scenic într-un limbaj cursiv și inteligibil, Mariana Cămărășan nu divaghează de la linia soresciană și deghizează tragicul în haine familiare, vopsește sensurile solemne, hieratice în culori jucăușe, aproape hilare. Între Irina și tată dialogurile sumbre sunt dublate de gesturi copilărești. "Vezi? Mai bine nu te dădeam la școală... nășteai fără dureri... ca proasta... Mă-ta, cu patru clase primare, abia te-a făcut... iar tu, care ai și normala... să vezi ce greu o să-ți vină"


Fiecare cadru, moment este studiat cu grijă, fiecare actor este la locul potrivit, conștienți cu toți că rolurile lor glisează spre arhetipuri valabile populației române, dar și universale, din orice timpuri. Galina Lazarenco ("Mama") optează pentru o partitură lirică și impune imaginea feminității mature și înțelepte. Actrița Nicoleta Zghibarță ("Copilul") a învățat bine lecția tăcerilor dense și pline de subînțelesuri. Tinerețea personajului său nu se lovește de un timp pierdut în ape și negura timpului, ci, dimpotrivă, leagă întrebările și răspunsurile cu noduri de "Cum era mama?", "De ce faci mereu așa, când te întreb despre mama?". Tatăl, într-un alt plan temporal, jucat de Alexandru Dicusar, care a redat într-un mod desăvârșit abisul din sufletul personajului său, nu îi poate spune adevărul micuței. Nu are încă curajul mărturisirii sacrificiului matern. Din acest motiv se refugiază în cântec. Anatol Burlacu ("Tatăl", "Moșul") amestecă un fermecător umor mucalit cu evlavia religioasă, se autoproiectează în mit sperând în absurda posibilitate de a nu se fi născut încă. Foarte credibil este redat impasul personajului de a se fi rătăcit printre cărările intersectate între viață și moarte, între prea plin și gol. "Irina: Un vulcan. Nasc un vulcan! Am foc, iau foc De s-ar termina odată! / Tatăl: Vai, cad. / Irina: Aud bine? Sunt cuvintele celui care trebuie să vină. / Tatăl: Nu știam că există golul între cer și noi". Ion Munteanu ("Tata") este raisonneur-ul piesei, mereu prezent printre personaje, cu rol de liant, mereu atent la mersul lucrurilor, înnobilându-le prin relatări pline de sensuri.


Cu siguranță piatra prețioasă din acest spectacol bijuterie rămâne interpretarea rolului "Irina" de către tânăra Antonia Barancea ce se dovedește a fi o actriță de cursă lungă, capabilă să ducă singură un one woman show, rezistentă la provocările uneia dintre cele mai complexe piese din dramaturgia românească. Excelent dozajul între umor, ironie, tristețe, frică, fără urme de patetism! Cu un joc din ce în ce mai precis, mai nuanțat cu cât povestea înaintează, Antonia Barancea chiar știe a "râde de potop, ținându-se cu mâinile de burtă". În momente de virtuozitate actoricească de netăgăduit, își exprimă emoțiile prin monolog sau solilocviu, prin exclamații retorice sau dialoguri ce contrabalansează filonul tragic. Râsul ei în fața iminentului sfârșit pare a fi cheia pentru "ieșirea din tragedie" de care vorbea Sorescu: "Încearcă să zâmbești, cucule, că de la asta ni se trage nouă, prea suntem crispați, prea suntem crispați! Iar oamenii care nu mai zâmbesc, mor încetul cu încetul. Să încercăm să zâmbim, să zâmbim!". Orice mare adevăr ar rosti, actrița ne face cu ochiul, se aruncă în poante rostite pe tonuri șăgalnice, sub masca unei naivități jucate: "E bine să râzi în furtună, că-ți sticlesc dinții, dacă sunt frumoși. E frumos să râzi în furtună cu dinți frumoși...". Inocența se combină cu tăria, pragmatismul cu visarea. Fermecătoarele sunt scenele în care Irina se privește în oglindă, semn că urgia nu îi poate înăbuși feminitatea! Plin de forță este redat momentul în care Irina înnoadă cu o agilitate uluitoare frânghii, cârpe, zdrențe pentru a se lega de orice obiect ca punct de sprijin! Covârșitoare și îmbibate în lirism și înțelesuri sunt momentele în care Irina înțelege că tatăl său se pregătește să moară! "Acum am o datorie față de viață și față de lume - sunt MAMĂ" este deviza, crezul, rostul Irinei. De aici până la jertfă drumul este scurt și neted. Irina moare, ca altcineva să respire mai departe.


Și pentru că teatrul înseamnă povești înlănțuite, la final m-am întrebat dacă nu cumva, într-o altă dimensiune, Irina nu este și mama Amaliei care a învățat de la ea să respire adânc: "Dacă știi să respiri adânc, destul de adânc. Respiri tot mai adânc, dai din mâini, uite-așa - și, după un timp, te înalți ușor, ușor de la pământ. Respiri tot mai adânc și te trezești că plutești, lin, tot mai lin, tot mai sus, până când te pierzi în zare - și nu mai atingi pământul niciodată". Nimic nu este întâmplător, nici visul recurent al regizoarei Mariana Cămărășan, vis în care îi spune tatălui său că îl iubește, nici întâlnirile între oameni, personaje, idei, între atingeri și speranțe. Totul are un sens, mai ales înălțarea mamelor una după cealaltă "până se ajunge la o singură mamă: una... imensă". Promisiune după promisiune, căutare după căutare, viață după viață totul se regăsește într-un cer universal, într-o mare infinită în care respirăm ca să trăi, ca să iubim, ca să evadăm, ca să ne salvăm de neuitarea "gustului luminii de dinaintea nașterii."


Teatrul fără Nume, Chișinău
Matca de Marin Sorescu
Mariana Cămărășan - regie și scenografie
Galina Lazarenco - asistent regie artistică / Inga Botnariuc - pictor costume / Eduard Chiperco - pictor lumini / Alexandru Dicusar - univers sonor
Distribuție: Antonia Barancea, Galina Lazarenco, Nicoleta Zghibarță, Anatol Burlacu, Ion Munteanu, Alexandru Dicusar, Tudor Carapascal / Voce - Taisia Calancea
Echipa tehnică: Șef de producție- Vladimir Ciotu, Regizor tehnic - Valentin Munteanu, Regie sunet - Vlad Vascan, Proiecție- Vlad Țapeș, Croitorie - Victoria Morari, Pictor butafor - Viorel Gherștoagă, Recuzita - Ludmila Budeanu, Machiaj- Cristina Donici, Tehnicieni de scenă - Vitalie Măndescu și Sergiu Brăileanu