L'Enfer / Infernul (2005) e partea a doua a trilogiei scrisă de Krzysztof Kieślowski şi Krzysztof Piesiewicz şi pe care Kieślowski n-a mai apucat s-o regizeze. Prima parte a trilogiei e Heaven şi a fost (foarte bine) regizată de germanul Tom Tykwer (Lola rennt / Aleargă, Lola, aleargă). A treia e Purgatoriul şi încă n-a fost pusă pe peliculă.
Infernul e realizat în Franţa (cu Emanuelle Béart, Karin Viard, Guillaume Cannet, Jacques Gamblin...) şi regizat de bosniacul Danis Tanović, care luase Oscarul pentru film străin cu un film de debut genial - No Man's Land, în 2002. Scenariul ne poartă printre temele recurente ale tandemului Kieślowski-Piesiewicz: destinul, fatalitatea, faptul că nimic nu e întâmplător, tristeţea vieţii cotidiene, suferinţa pe care fiinţele vii şi-o provoacă unele altora, în unele cazuri gratuit, în altele cu un scop.
De la primele cadre scenariul ne plonjează în lumea kieślowskiană atât de specială: un pui de pasăre de-abia ieşit din ou aruncă peste marginile cuibului celelalte ouă din cuib. Aruncă unul, dar la al doilea face o mişcare greşită şi cade el însuşi din cuib. Un om care trece pe acolo (întâmplător am spune, doar că la Kieślowski hazardul joacă rol de destin) ia puiul şi-l pune înapoi în cuib. Puiul aruncă şi al doilea ou din cuib. Punct.
Apare, în Infernul, recurenta bătrânică (din Bleu) care se chinuie să arunce o sticlă în containerul de colectat sticle. Interpreta bătrânei de aici e adorabila Esther Gorintin (cea din Depuis qu'Otar est parti). Nu o ajută nimeni, îi e foarte greu să ajungă la fanta prin care să bage sticla în container, dar ea insistă: viaţa zilnică poate fi incredibil, sisific de chinuitoare...
Complexitatea scenariului e demnă de mâna unui maestru (care a dispărut timpuriu), iar Danis Tanović înţelege spiritul kieślowskian. Cu excepţia câtorva stângăcii, Tanović îşi conduce bine cuplurile de personaje care-şi produc suferinţă reciproc. Ca şi la Sartre, în filmul lui Tanović l'enfer c'est les autres (infernul e ceilalţi). Infernul e aici, printre noi - suferinţa pe care ne-o provocăm unii altora.
Nici muzica (Duško Segvić şi Danis Tanović) nu e rea, destul de aproape de cea a lui Zbigniew Preisner - compozitorul-fetiş al lui Kieślowski. Regizorului bosniac îi reuşeşte astfel nu perfect, dar destul de bine, o încercare serioasă, foarte grea.