Motto: ,,Azi ceva se va sfârși / azi ceva mare și luminos va începe" (Jon Fosse, Rambuku)
Dacă ai fi pe marginea bărcii știind că apa te va chema cu o forță căreia nu poți, nu încerci, nu vrei să îi reziști tu cui ai întinde mâna să vină lângă tine? Dacă te-ai simți greu, plin de prea mult gol sau atât de gol că niciun plin nu îți poate umple spațiile, tu cui i-ai da mâna întru echilibru? Dacă ai purta în tine, cu tine, peste tot greutatea zidului nefisurat de nicio altă așteptare, dar și imponderabilitatea riscantă a zborului, tu de ce catarg te-ai lega? De fapt, recunoaște, tu ți-ai dorit vreodată să treci dincolo?
Nimeni nu este încrâncenat, nimeni nu se luptă, fiecare încearcă să înțeleagă, să accepte, argumentele în favoarea unei alte alegeri sunt palide, mai degrabă dau naștere altor interogații. Că moartea este sinonimul răului și viața are sinonim binele este adevărul suprem sau un clișeu într-o societate dezbrăcată de orice formă autentică de spiritualitate? Piesa Eu sunt vântul scrisă de dramaturgul contemporan norvegian Jon Fosse se balansează beckettian între tot și nimic, între noi și ceilalți, între bucăți din noi imposibil de lipit. Piesa este construită ca o suită de replici și pauze expresive (indicate de autor), temporalitatea se aglutinează în neființă, personajele se leapădă de identități biografice.
Piesa "se desfășoară într-o barcă imaginară și abia sugerată. Acțiunile sunt, de asemenea, imaginare și nu trebuie realizate, ci sugerate", notează autorul în preambul. "Acțiunea nu trebuie să se realizeze, ci să rămână imaginară", acestea sunt cuvintele lui Jon Fosse și ele sunt respectate de către regizor care fixează la un moment dat reperele convenției teatrale. "Totul e fără îndoială, da, imaginat, da, într-un fel inventat, într-un fel simulat, da, și chiar dacă se întâmplă în mod real, asta e inventat oarecum"
"Adeptul unei estetici a tăcerilor pline de miez și sens, întretăiate de cuvinte simple, dar esențializate, a cărui scriitură amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a strigătelor înecate în tăcerea deplină" (The Guardian), la fel ca în Iarna, Rambuku, Cineva are să vină, Numele, dramaturgul Jon Fosse nu dă nume proprii personajelor sale și nu devine sclavul dialogurilor stufoase. Comunicarea devine o altă față a vidului, dar nu sub forma unui faliment al cuvintelor, ci, mai degrabă în aceea a unui nou și ciclic etern început. "La început a fost Tăcerea" îmi pare a fi crezul lui Fosse. Tăcerea nu se încurcă în sensuri proprii și figurate, nu se pierde în hiperbole și diminutive. Tăcerea se trăiește doar ca unica armă letală împotriva unui zgomot vulgar și atât de inutil. Dramaturgul susține că pentru el scrisul e o experiență religioasă. Și da, trimiterile palimpsestice ale piesei ne conduc atât spre mitologia scandinavă (moartea pe mare, eterna călătorie, moartea victorie), dar și spre miturile biblice (crucificarea, ultima cină, spovedania, euharistia). Sunt voci de Dincolo care se lasă uneori acoperite de zgomotul valurilor, de întrebările noastre, dar mai ales de atâtea răspunsuri pe care nu avem tăria să ni le dăm.
Fină și persuasivă, înecată în zgomote marine, coloana sonoră realizată de Valentin Strișcov potențează muzicalitatea și ritmul pe care scriitura însăși le are. Scenografia semnată de Irina Gurin mizează pe simplitate și simbol: un ponton, două scaune, o frânghie, o ladă pe care se vor bune două pahare de vin și, mai ales, un catarg fără pânză ce pare un stâlp al infamiei de care îi legăm pe ceilalți ce nu sunt ca noi sau pe care îi ucidem de-a dreptul cu prejudecățile și acuzele noastre, uitând cât de des suntem "singuri împreună". Vitalie Lașcu (lumini) și Cristian Oloi (Video Design) contribuie la crearea acestui univers aparent sterp, steril, dar într-o continuă frământare și prefacere.
Spectacolul trăiește nu doar printr-un text total, cascadă de metafore și simboluri și printr-o regie discretă care împinge în față Cuvântul cu multiplele lui valențe, ci și prin performanțele actoricești complementare dirijate regizoral de Sorin Militaru când în ton pianissimmo, când în doză forte, susținute de doi mari actori Marius Manole și Anatol Durbală (Chișinău). Distanța dintre cele două personaje, spirituală, ideatică, lingvistică este un contrapunct al unei apropieri în performanța jocului.
Impecabilă partitura lui Anatol Durbală! Actorul pe care am avut bucuria să îl văd în rolul Generalului Cearnota din Capcana, spectacol regizat de Petru Hadârcă, mizează totul pe o umanitate tulburătoare, pe o fibră umană senzitivă la suferință, dureroasă în neputința ei de a-i pune punct acesteia. "Nu înțeleg!", strigă ochii, fața, mâinile sale. "Nu înțeleg și mă doare limita mea în a mă contopi cu tine!" urlă cu glas gâtuit și vorbe înlănțuite Celălalt. Niciun moment nu se resemnează, "Eu sunt oricum acolo, da, da sunt la locul meu, fiecare e la locul său. Sunt la locul meu. Totul e la locul său. Doare când ești lovit. Dar viața trebuie să continue...", confruntat cu pierderea, cu iminența singurătății complete, Celălalt se înfășoară în mătăsuri de tandrețe și disperare. În monologul final, în care-și urlă pierderea și își conștientizează singurătatea, Anatol Durbală devine un risipitor de frumusețe, de energie, copleșind prin forța cuvintelor și prin intensitatea interpretării. În jocul său visceral, pulsiunea de viață învinge pulsiunea de moarte sau, mai degrabă o înfruntă cu toate armele credință, bunătate, empatie, simțire, simplitate.
A trebuit să treacă Râul ca Marius Manole să se arunce din nou în marea învolburată a unei mari creații. Da, Marius Manole, nu este actorul pieselor călduțe, oricât de simpatice ar fi acestea și oricât de mult public ar aduna. Marius Manole poate fi și ceea ce alți actori nu pot fi vreodată: scrum și flacără, credință și tăgadă, prăpastie și zenit. La un metru de spectatori, fiecare cuvânt șoptit arde, fiecare tăcere urlă întru puterea de a rosti cealaltă versiune a Adevărului. Actor și personaj, un "Unul" și un "Celălalt", noi și voi, toți ne clătinăm în bărci nesigure, toți pierdem cârma, doar unii avem forța alegerilor, oricât de grave și stranii ar părea acestea. El, Unul, privește spre Dincolo fără strop de mânie, chiar dacă îi este frică. Cui nu i-ar fi frică? Cu corpul fragil, fără substanța cărnii și a sângelui, prin venele lui curge deja apa sărată a mării. Tonalitatea vocii se pierde în reverberații de val, ochii sunt roșii și cearcănele nu pot fi fardate de nicio sulemeneală a bucuriei sau a speranței. Niciun dezechilibru între vocea interioară și cea pe care o proiectează în exterior abia perceptibil, de parcă ne-ar lăsa pe fiecare dintre noi să-i naștem cuvintele din pântecele nesigur al înțelegerii noastre.
Unul s-a dus cu vântul, în Moarte sau în Viață, în Întuneric sau în Lumină (,,lumina lui Rambuku / lumina strălucitoare din Rambuku"), în Sfârșit sau în Început, unde "totul devine un cântec". Celălalt (altul, noi, ceilalți, parte din noi) răzbește printre valuri, conștient că, pe mai departe, în vis și în veghe va întreba nu "De ce m-ai părăsit?", ci "Unde ești?". O întrebare deloc întâmplătoare, o întrebare ca un prolog înainte de marea întâlnire undeva, în rai și iad, în Walhalla sau în marele ocean nepipăit și neștiut de nimeni, un fel de Solaris care ne știe mai mult decât noi înșine visurile și ne pictează așteptările în culori inexistente în afara lui. Unde ești? Nu ca să te caut, ci ca să știu exact unde să vin pentru a te întâlni. Mai târziu, mult mai târziu. Eu nu sunt în stare să fiu vântul. Rădăcinile mele nu sunt din alge, s-au înfipt atât de tare în pământ încât nu mă pot desprinde. Eu nu vreau acum să fiu vântul. Eu sunt catarg, chiar dacă pânza mea s-a ferfenițit de zgomote, chiar dacă tija mea s-a fisurat de nerosturi. Eu vreau să fiu catarg. Dar voi veni, a mai rămas ceva vin în sticlă și nu vreau să îl beau decât cu tine. Unde ești...
P.S.: Mulțumim doamnei Daria Ioan (nu apare, din păcate, pe afiș numele său), cea care dedică o teză de doctorat dramaturgiei lui Jon Fosse, pentru o traducere care are sinuozitatea valului și tăria zidului fără fisuri, deschizând multiple sensuri și lăsând la îndemână diverse chei de înțelegere.
"Mi-ai spus-o, mi-ai povestit despre asta. Ceea ce îți era teamă că se va întâmpla, ceea ce trebuia să faci... s-a întâmplat".
"Nu am vrut asta. Eu doar am făcut asta".
"Nu mă descurc cu tot zgomotul, cu zgomotul celorlalți, cu zgomotul a tot ce se întâmplă, mă apasă și mă înconjoară (...) Nu pot să fiu singur, nu mă descurc cu tot zgomotul. Vreau să fie liniște, vreau ca nu totul să fie atât de zgomotos. Totul este atât de zgomotos, totul se poate vedea, tot ce ei ascund sub ceea ce spun, și ceea ce poate ei nu știu despre sine, pe toate astea eu le văd".
"M-am dus, acum m-am dus. M-am dus cu vântul. Eu... sunt vântul".
Teatrul "Alexei Mateevici", Chișinău
Eu sunt vântul de Jon Fosse
Regie: Sorin Militaru
Scenografie: Irina Gurin
Coloana sonoră: Valentin Strișcov / Lumini: Vitalie Lașcu / Video Design: Cristian Oloi
Cu: Marius Manole și Anatol Durbală.