Motto: "BAPTISTE (très grave) - Pourquoi pas... Je vous voyais peut-être déjà dans mes rêves, ne souriez pas... nous ne savons rien de ces choses-là et peut-être qu'aujourd'hui en me jetant cette fleur... peut-être m'avez-vous réveillé pour toujours!" (Jacques Prévert, Les Enfants du paradis / Copiii paradisului)[i]
Mi-am dorit ca acest mic și necuprinzător articol, să apară pe 2 septembrie 2023. Citindu-l o să înțelegeți de unde a provenit această dorință a mea.
Din curiozitate, pentru că îmi venise ideea ca acest scurt articol, ca o aducere aminte, să fie intitulat "Ca și cum am păși pe un covor roșu", am făcut o scurtă cercetare a istoriei "covorului roșu".
Am aflat că Eschil, în piesa sa Agamemnon, vorbește despre întoarcerea regelui Agamemnon la Micene, victorios în războiul Troiei, dar și vinovat de sacrificarea fiicei sale Ifigenia, în urmă cu 10 ani, înainte ca flota grecească să pornească spre Troia. Clitemnestra, soția regelui, dornică să își răzbune fiica, le-a cerut slujitoarelor sale să îi aștearnă acestuia în cale un covor roșu, culoarea roșie fiind considerată ca reprezentând Justiția: "Așterneți aceste broderii roșii direct în calea lui, pentru ca Justiția să-i conducă pașii înapoi spre casă."[ii] (iar apoi, așa cum știm, după sosirea în palat, Agamemnon e înjunghiat în timp ce se îmbăia de Clitemnestra și de amantul acesteia, Egist). Aici ar fi începutul poveștii "covorului roșu", poveste în care sensul covorului era cu totul altul decât în zilele noastre. După felurite momente de folosire de-a lungul istoriei care au modificat percepția asupra sa, după anii 1970 putem afirma că nu există eveniment, indiferent de natura sa, la care să nu fie folosit un covor roșu pentru primirea invitaților de onoare sau chiar a tuturor participanților.
Așa că am hotărât ca cei care, cu opt ani în urmă, au participat la crearea unui spectacol unic la vremea sa - și poate și azi - să pășim împreună pe un imaginar "covor roșu". Întins pentru că pe 2 septembrie 2015 a avut loc premiera, la Teatrul Bulandra, Sala de la Grădina Icoanei, a spectacolului The Bach Files.
"Covorul roșu", în acest caz, este o țesătură de imagini și idei care au ca țintă finală reamintirea momentelor de creație de atunci, avându-i ca principali protagoniști pe compozitorul Adrian Enescu și pe regizorul Alexandru Darie. Dar... pe acest covor roșu mai intră mulți artiști pe care îi voi menționa mai jos.
Întâlnirea... nu era prima menită să ducă la crearea unui spectacol: "Și mai mult, totul era așa cum îmi doream, așa cum visasem... Nu cred că exixtă o mai mare dovadă că teatrul și muzica pot avea mai strânsă legătură, că doi sau mai mulți creatori pot exista fără cuvinte. Și că geniul poate inspira și aduna oamenii într-un chip magic. Sau, de ce nu, divin." [iii] Cuvinte scrise de Alexandru Darie și care îmi întăresc convingerea că această întâlnire, a acestor doi oameni mari, imenși, a fost cea menită să facă posibilă coagularea atâtor talente și voințe de creație în jurul lor.
Au fost atunci: Zoli Toth cu Zoli Toth Project, Arcadie Rusu coregraful spectacolului și actorii-dansatori Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Raphaela Lei, Alin State, Cristiana Ioniță, Raluca Nicolae, Georgiana Dobre, Daniela Tocari, Andreea Șovan, Gabriel Sandu, Bogdan Iacob, Vlad Troncea, Ionuț (Braian) Bârjoveanu. S-au ocupat de scenografie și animație: Ana Maria Crișan și Octavian Neculai și o echipă de mare clasă cu grafică BD: Ioana Țurcanu, Animație: Anna Florea, Live animation: Radu Pop, Graphic - Make up design: Ana Cristian, Octavian Neculai; Modelarea marionetelor: Adela Bonat; Mânuitorii marionetelor: Elena Dumitrescu, Elena Mușat, Cristina Țane, Marius Bugi. Au participat ca Hair Stylist: Ligiana Mandea, Make-up: Diana Ionescu și Valentina Sandovici, asistentul de scenografie Vladimir Iuganu, plus echipa Teatrului Bulandra.
O să citez câteva rânduri dintr-un articol semnat de arhitecta Ana Maria Crișan:
"Îmi doresc să fac fundaluri....
Am scris odată o scrisoare, despre dorințele din copilărie... despre vise, despre ce voiam să fac când creșteam mare... FUNDALURI...
Pe la jumătatea vieții mele aveam în față niște desene de scenografie, semnate prin anii '30 de bunicul meu, Trixy Checais pentru Teatrul Evreiesc de Stat: scene, păduri, coloane, cortine... pentru un copil acele desene erau "arhitectură", cuvântul scenografie nu însemna nimic... și dintr-o mică eroare, aceasta a fost întâmplarea din spatele deciziei de a deveni arhitect. După încă o viață, am ajuns să scriu o scrisoare, povestind cum o viață întreagă mi am dorit să fac... FUNDALURI, deși am ajuns arhitect.
Pt mine, fundalurile sunt povestea în sine, contextul, lumea în care intram, LUMEA, și din păcate lumea de obicei ne este dată. Pare că ești Dumnezeu dacă faci... fundaluri, dacă apuci să faci lumea, de la începuturile ei, din prima zi, să le spui celorlalți unde sunt, ce vor juca, când și cum... să controlezi timpul și spațiul.
Ce o fi gândit arhitectul și scenograful Octavian Neculai, citind acea scrisoare, nu știu, dar în două luni eram la o masă, alături de el, și desenăm fundaluri. Nu orice fel de fundaluri - fundaluri în mișcare pentru The Bach Files, un proiect de teatru în regia lui Alexandru (Ducu) Darie (AD). Și cum Ducu era în urmă cu viziunea... aveam un neant în față: trebuia să ne închipuim un oraș... pentru o lume Bach... și nu, nu știam ce fel de lume Bach, nu aveam scenariul... dar deja prin similitudine toate proiecțiile băteau către o atmosfera clerică, rigidă, în acorduri instrumentale și de orgă (mare eroare)."[iv]
Ce rost are ca după atâția ani să aduc în discuție acest spectacol, atât de puțin jucat, parcă trecut cu vederea, atât de lumea teatrului, cât și de lumea muzicii, și poate și a dansului? Nu am uitat și știu bine cât și cum a fost comentat la vremea lansării... deși mulți au recunoscut împlinirea acelui spectacol, a fost dat uitării. Știu că oricât de mare și de împlinit ar fi un spectacol, marele public îl va da deoparte pentru a face loc altora. Și pare firesc. Oricum oamenii mari ai acestei lumi a spectacolului nu sunt nemuritori, și ei pleacă din lumea acesta către alte lumi, prin urmare reluarea unor spectacole importante se pot face numai într-o lume organizată și care-și iubește valorile.
Fac o paranteză de amintire a unei discuții cu un Domn, director adjunct la Piccolo Teatro din Milano, fost asistent al lui Giorgio Strehler, care-mi povestea cum a fost posibil ca Arlechino în regia lui Strehler să se joace atâția ani - este încă în repertoriul teatrului, fără nicio schimbare în mișcarea scenică, indiferent câți actori s-au schimbat: caietul de regie a fost respectat cu sfințenie. Asta voiam să zic. Uneori, în unele locuri, există respect pentru creator, pentru cultură, pentru spectatorii din diferite generații, respect și supunere nerușinoasă în fața creației unui mare Creator. Din păcate în teatrul românesc creații și creatori odată plecați dintre noi totul se acoperă cu praful uitării.
De asta am scris aceste rânduri acum, în timpul marelui Festival George Enescu e în desfășurare, e împotriva uitării... în ARTĂ.
(articol încheiat azi 27 august 2023, menit să apară pe 2 septembrie 2023, la opt ani de la premiera spectacolului The Bach Files, premieră ce a avut loc în cadrul Festivalului George Enescu pe 2 septembrie 2015)