Și iată-ne din nou, la început de stagiune și la început de In: v z b l, acum parte din BidBook, programul cultural TM2023. Un septembrie blând cu noi și foarte tentant să uităm sau să nu vrem să ne uităm la acel hău existențial care se numește abis. Și afară erau atâtea tentații: de la Festivalul PLAI care în 2023 s-a desfășurat în mai multe spații din oraș, la concerte și expoziții de toate felurile, plus o sâmbătă de toamnă perfectă de hălăduit pe coclauri. Am ajuns totuși la deschiderea Festivalului Invizibil, al Teatrului Basca, teatru care continuă ideea de a aduce în spațiul public categorii "invizibile", copyright Ana Maria Ursu, organizatoarea festivalului și directoarea Teatrului Basca. De data asta într-un spațiu nou: Bastion 2, într-un spațiu mult mai central decât Piața Traian și sediul teatrului Basca cu care eram obișnuiți. N-am mai fost în acea galerie și mi-a plăcut. Se simțea un aer de "zid de cetate". Înconjurată de cărămidă și într-un spațiu obscur vizual, am fost ghidată către "locul de performance". Știam doar că va fi un moment al unui actor sau dansator suedez. Cam atât știam înainte de spectacol și pentru că mă țin de stilul propriu de a nu mă documenta prea mult înainte de un eveniment, am zis să mă duc și să observ ce se întâmplă: fără să știu prea multe nici despre artiști, nici despre piese, nici mai nimic. Mi-am legat bicicleta la rastelul H.E.I (un nou centru cultural în oraș) și am intrat. Teo, Ana Maria și Oana erau acolo și știam că acea atmosfera familiară și familială îmi dădea senzația de confort. Și acel confort emoțional îl iau cu mine în performance, un performance incomod de altfel... Liminal Phantoms, de Maverik din Suedia, un performance de dans contemporan despre boli psihice. Nu chiar modul meu de a-mi petrece sâmbătă seara, dar eram acolo, sută la sută prezentă și ochii bulbucați. Despre boli psihice în lume, dar mai ales, despre boli psihice în România, nimeni și nimic nu dorește să deschidă acest subiect. Nimeni, până la un incident sau mai degrabă accident al societății care terifiază opinia publică printr-un act disperat. Dar care, și acela sau aceea, trece în invizibil după câteva ore de reach maxim. Nu vom fi niciodată obișnuiți sau pricepuți în a gestiona nici nebunia celuilalt, dar mai ales propria nebunie. Doar că nu despre asta e vorba: poate nu trebuie să înțelegem o boală psihică pentru a-l înțelege pe celălalt. Poate e un efort imposibil și inutil. Poate că tot ce poți, putem face, ar fi să empatizezi și să ajuți cu ceva. Dar cu ce? Și uitându-mă pe ringul de desfășurare al actorului dansator, îmi dau seama că tot actul lui e ceva absolut spectaculos la nivel de pregătire fizică și emoțională. Am prieteni dansatori de break dance care pot realiza lucruri spectaculoase fizic, dar în cu totul altă energie. Aici era vorba despre chinul de a nu îți putea controla mințile, corpul, fiziologia, toate într-o dramaturgie coregrafică absolut ireală la nivel performativ. Momentul în care actorul, dansatorul, coregraful suedez își aduce picioarele unul peste celălalt, ca și cum nu ar fi fost ale lui și cumva calcă într-un fel de lotus mobil, plus scena când dă senzația că este în bătaia unei rafale aspre de vânt atunci când sună telefonul, imitând o scenă paranoidală și de non-conținere... am început să rămân mască. Și tot acel efort fizic, de gimnast olimpic, pus în slujba aducerii la lumină a unei probleme despre care nimeni, dar nimeni nu are dispoziție să vorbească (mai ales în Banat, dar asta e altă discuție), mi s-a părut chiar demențial. Demențial de spectaculos, și... ați înțeles. Am început să nu mai regret că n-am atârnat în jurul unui foc de tabără. În psihanaliză există acest concept de corp-durere. M-am gândit la el: la corpul care înmagazinează emoțiile, pe care le poți resimți la fel de intens ca atunci când acel eveniment a avut loc, la fel cum mintea îți poate juca feste și poate durea la fel de tare ca planul fizic. Am tăcut la final. Picurii de transpirație de pe fruntea dansatorului săreau dintr-o parte într-alta și cred că simțeam un fel de triumf al iubirii în toată acea agonie. Dar nu sunt sigură de asta.
Urma The Following Body, cu Tatiana Kocmur din Slovenia. Știam din invitație că posibil ca acest act să fie și mai puțin ușor de digerat decât primul și o tematică cumplită: abuzul sexual. Așa că m-am pregătit emoțional cât am putut eu de bine (sunt o fricoasă: nu mă bag la evenimente care îmi provoacă teamă) și am intrat în sala pregătită pentru acest performance. În lumina proiecțiilor puteam vizualiza printre umbre și reflexii, o formă diformă (sau două?), prinsă într-o cușcă metalică, prinsă cu scotch. În liniștea încăperii întunecate, se auzea doar un fel de frecuș, ca și cum un animal prins în cușcă ar fi încercat să evadeze. Putea fi un animal mut, un șarpe, orice vietate mișcătoare. Dar aici știam că e vorba despre un om. Și cum mișcarea corpului prins în acel costum grotesc te putea duce doar la un anumit tip de disperare mentală, de o dorință nebună de a elibera forma aceea din cușca fără bare în care era prinsă, dar mai ales un gând care îmi creștea puternic în minte: mi-e greu să văd asta, nu vreau să fiu aici. Și respirând puțin mai profund, am început să înțeleg de ce însăși ideea de a-mi imagina incapacitatea unei victime de a ieși din situația aceea de abuz era absolut înnebunitoare pentru cineva ca mine. Eram lângă Ana Maria și mă întreabă: "Știi că e vorba despre reprezentarea unui abuz sexual?/ Știu./ A, ok./ Și ce face?/ Face ce poate..." Și în continuarea beat-ului boxelor suprapuse peste mișcarea formei diforme, în încercarea ei de a se elibera, părea că aud sunetul bătăilor unei inimi: o inimă prinsă într-un corp durere. Posibil pentru totdeauna, într-un perpetuum mobile asincron cu orice ritm al naturii.
Și mă durea. Ca atunci când te-ai tăiat tare și nu-ți mai trece, ca atunci când vrei să ieși din propriul corp și somnul nu mai vine... Noroc că la final, umbrele dispar, la fel ca formele diforme și putem vedea fețele artiștilor, atât de reali.
Am ieșit din prima seară de In:v z b l. Cu gânduri și cu trăiri pe care le-am înțeles și analizat abia a doua zi. Într-adevăr: unele lucruri nu le poți vedea fără umbre și fără întuneric. Am înțeles a doua zi: drumul către lumină trece prin tuneluri întunecate. Și nu există scurtături. Ne vedem la următoarele reprezentații.
Teatrul Basca prezintă în lunile septembrie, octombrie și noiembrie 2023 a patra ediție a Festivalului in: v z b l. Ediția din acest an pune accent pe corpul uman, iar producțiile artistice selectate vorbesc despre emoții, repercusiunile abuzului fizic, fragilitatea corpului dar și precaritatea lui. Măștile pe care le purtăm zi de zi devin un scut, fizic, mental, emoțional. "Invizibilul este cuvântul în jurul căruia ne-am creat identitatea acestui teatru, iar Festivalul in: v z b l este bucuria de a descoperi, prin forme artistice, invizibilul din noi și din alții. Vă invit să descoperim împreună poveștile despre mine, tine, noi. Să ne bucurăm de cine suntem", spune Ana Maria Ursu - actriță, regizoare și coordonatoarea Teatrului Basca.
Liminal Phantoms este un solo captivant de dans contemporan care povestește, într-un mod emoționant, călătoria unui individ spre descoperirea de sine și creșterea sa prin prisma iubirii. Un spectacol care explorează teme de sănătate mintală și suferință emoțională, îmbrăcat într-o călătorie de autodescoperire, acceptare și creștere.
The Following Body este un performance de dans ca o articulație vizuală a violenței fizice și verbale asupra victimelor abuzului sexual. În spectacolul artistei Tatiana Kocmur din Slovenia, două entități apar pe scenă. La un moment dat sunt văzute ca niște îndrăgostiți, și în secunda următoare ca adversari. Un dans senzual și unul agresiv, o expoziție de dragoste și ură.