Îmi place tot mai tare ideea de valorificare completă a hazardului unui spațiu dat, calibrarea asta topos-regie-text are un farmec anume, cumva deopotrivă naturalist, dar și postindustrial, cum e atunci când deprinzi un reflex în funcție de prezența în proximitate a unui obiect (de pildă - și nu e un exemplu întâmplător - o erecție în relație cu canapelele / covoarele vechi din casă, există oameni care fac asocierea de față, inconștient). Ce se întâmplă însă în Câini vs. Uranus e fie o asociere conștientă, fie un accident fericit: macaraua galben muștar, clădirea barocă și Catedrala sunt o mină de aur, unde mai pui Casa Poporului, care e fix elementul de legătură între contingentul și realul aceluiași produs artistic. Spectacolul de față pornește de la dispariția cartierului Uranus (loc pe care a fost clădită ulterior Casa Poporului), vorbește despre sacrificiul uman prin reconstrucția unor scene chiar întâmplate real, în care casele oamenilor au fost dărmate peste ei, utilitarist, fără milă, compasiune sau empatie, inuman, de parcă singurul lucru de ascultat ar fi un ordin. De la decimarea umană prezentată vivid (și surprinsă chiar bine dramaturgic), sensibilitatea exploatată acolo nu se duce prea mult în lacrimogen, ci e alternată cu scene comice. Bogdan, Tibi și Vlad (sau aceste fetițe powerpuff pentru care profesorul Plutoniu e Alin, care i-a găsit - cu tot cu chimia lor superbă - și i-a distribuit deja în două montări împreună, și mai mult ca sigur nu vor fi singurele) ajung să joace câini, intervievați suprarealist de Moro, tot după un caz real: cel al copilului sfâșiat în parc, care a și fost mediatizat acum ceva timp.
Și aici e o situație ciudată, care poate defini pentru mine o nouă formă de absurd, dar pare și un aperçu comercial justificat sau potențat de scenografia unică, aproape utopică de care aminteam (vezi inserția pieselor în spectacol, dintre care Maidanez e cântată integral). Am înțeles sensul demersului, deci mi-e destul de clar că n-a fost doar un artificiu, ci o inserție cât se poate de neașteptată (dar necesară), care schimbă și direcția dramaturgică. După momentul de karaoke interiorizat de "haita" celor trei (receptat cu o tonă de râs și rupere cât încape) urmează alte construcții dramaturgice modulare, sau (dacă pot să le numesc așa) scene IKEA, fiecare cu o identitate de sine stătătoare, dar montate artificial (din scriitură) într-un colaj care - paradoxal - le apropie și le îndepărtează în același timp. Dacă la început eufemismul cu blocul și locatarii lui prinde (fiind totodată și o dovadă de tehnică pură de scriere, cu ritm, control perfect și delicatețe, anulând subtilul cu subtil, până când nu mai rămâne deloc), ulterior scenele se deșiră așa, fără cântec, poate doar să aibă (distant) tema comună. Scenele construite sunt ermetice și funcționează fiecare în parte, dau dovadă de aceeași tehnică foarte on point (dar focusată pe diferite aspecte / propuneri / soluții regizorale: vezi scena - monumentală, după mine - dialogului între 6 bărbați, o scenă tehnică rezolvată sublim într-un zapping cu ruperi de ritm și reluări din situațiile precedente, alternativ), dar sunt disjuncte parcă, de asta le-am și numit scene IKEA. Ți le montezi singur acasă (cu sensul lor în contextul spectacolului, sensul mare al lucrurilor vreau să spun) câtă vreme stai și le treci în revistă pe fiecare. Ca la TV când schimbi canalele și îți rămân frânturi, dar toate sunt super bune, oriunde ai ajunge, pentru că ai un nene de treabă la cablu care-ți pune pachetul deluxe.
Ca să citez din clasici neconvenționali (după cum și spectacolul pastișează Puya în convenție canină): "Astea sunt șuste." Scenografia (ne)intenționată deja face și mare parte din treaba regiei, care mai are și ea spike-urile ei, uneori tautologice (în sensul bun, chiar e o situație în care mă încântă alegerile brechtiene, cum ziceam, de exemplu să joci un câine în fața mea - dar unul hibridizat, umanizat - și eu tot să cred, e mare lucru asta), alteori către o redundanță durațională (cum e scena dinspre final cu alergatul în cerc în care e foarte mult text spus / repetat, dar fără vreo miză mai emoționantă decât a alerga mai cu spor). Și a doua șustă mi se pare că vine din dramaturgie, mai exact din lipsa asta de unitate (alta decât convențional-tematică, dar și aici cu foarte multe și ambițioase teme) care face abordarea să pară una dialectică mai degrabă, modulară, chiar interschimbabilă. Nicio scenă nu e necesară și indispensabilă pentru a le vedea și a le înțelege pe celelalte, iar asta poate fi o propunere validă, cum ziceam, dar mi-a dat constant impresia unui work in progress, unui spectacol care nu a ajuns la o formă finală, cristalizată, cât la una cu o față ușor comercială, dar suficient de roller-coaster cât să fie foarte bine primită de public chiar și așa.
Bineînțeles, și eu am râs, m-a surprins, m-a întors pe toate părțile, m-a educat despre o temă socială pe care o cvasi-ignorasem până atunci, nu mi-a impus o viziune pe care să o îngurgitez, ci m-a lăsat să experimentez cu propriile simțuri și să aleg (asta e foarte important, cred că și de asta am numit textul unul dialectic), dar nu a făcut-o neapărat în cheia unui "spectacol" veritabil, ci mai mult în cheia unui exercițiu, așa cum sunt zonele alea de antrenament la testele grilă. Și nu e nimic rău în asta, e doar o observație, dar e și semnul că e o plajă foarte largă (și tematic, dar și tehnic ca scriere / actoricește) pe care o deschide Câini vs. Uranus. O combinație incitantă de interior-exterior, dar nu pe un schelet convențional de construcție, ci grefat direct pe stări, pe feedback, pe (de ce nu) epitoma generației noastre: instant gratification-ul.
Uite încă o chestie pe care o apreciez: fiecare scenă are o rezervă proprie de dopamină, nu e gradual, nu sunt scene mai bune sau mai rele în colajul primit, dar e totuși un condens de stare pură cu o alternanță foarte bine calculată cât să nu treacă nici patetismul în paroxism, dar să și putem oferi un feedback constant. Asta face publicul în Câini vs. Uranus, continuitatea e setată de reacția lui constantă, fie ca simplu privitor, fie chiar imersat în (spoiler alert) scena colectivă de dans, de exemplu.
Câini vs. Uranus este produsul care aduce (asumat) cele mai multe incompatibilități (satirizate, ce-i drept) cu spațiul de montare. Manele versus MNAC, semințe versus MNAC (poate se updatează și montarea și se pune - de ce nu - și de un grătar la un moment dat acolo, pe acoperiș) iată, așadar o scuză societară care dă naștere tuturor posibilităților cvasi-imposibile.
(foto: Matei Bumbuț)