Cu ceva timp înainte, am ascultat pe Spotify cea mai nouă producție a Teatrului Improbabil, și ultima din această stagiune, Punisher Mov (aici). Echipa artistică din spatele celor două proiecte este aproape identică. Actorii Maria Moroșan, Bogdan Iancu, Vlad Pânzaru și Tiberius Zavelea în ambele producții. Spectacolul audio, cu un text de Alin Uberti, este regizat de Eugen Jebeleanu. În schimb, pentru Câini vs Uranus, Alin Uberti face un switch și preia cârma regizorală, dramaturg fiind Alexandru Ivănoiu - fondator al Teatrului Improbabil.
Nu știu cum, când și de ce s-a coagulat această colaborare, dar reprezintă o binecuvântare deopotrivă pentru echipă și pentru spectatori. Există o chimie de necontestat între ei, o energie care ajunge la public, fie el online sau la fața locului. Și mai există ceva în creațiile lor. Ceva ce le face accesibile pentru oricine, dar în special pentru tineri, indiferent de domeniul din care aceștia provin sau de câtă artă consumă în mod obișnuit. Și asta se întâmplă fără căderi în derizoriu sau compromisuri artistice. Probabil acesta este și unul dintre motivele datorită căruia locurile la reprezentațiile următoare se ocupă vertiginos chiar și acum, odată cu venirea frigului.
Pentru că, da, Câini vs. Uranus se joacă afară - dar asta nu îi va împiedica pe băieții actori să joace în decembrie o întreagă scenă senzuală și înduioșătoare la bustul gol. Mai exact, se joacă pe terasa Muzeului de Artă Contemporană din București, în perimetrul Palatului Parlamentului, cunoscut la nivel internațional ca "cea mai malefică clădire din Europa". De unde acest renume? Tocmai din cauza miilor de oameni relocați și a întregii restructurări urbane de care a fost nevoie pentru ca regimul ceaușist să își facă damblaua și să își vadă materializată ambiția de a construi o clădire spărgătoare de recorduri (rămânând în prezent a treia cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume, și cea mai grea clădire din lume).
Pentru cineva venit din afara capitalei, care trăia cu vaga impresie că mai întâi a existat Palatul Parlamentului și apoi s-a construit metropola în jurul lui - despre mine e vorba -, pentru cineva care nu s-a întrebat vreodată ce era înainte acolo, spectacolul a venit ca o lecție de istorie bine primită care m-a readus cu picioarele pe pământ. Ironic, cei ce au plănuit și ridicat Casa Poporului, cum mai este ea numită, au omis să țină cont chiar de poporul care locuia în acel teritoriu.
Textul lui Ivănoiu pleacă de la această premisă și de la mitul sutelor de câini rămași maidanezi în urma demolării cartierului Uranus în anii '80. Spațiul în care se joacă spectacolul devine astfel strategic. Ce loc mai bun pentru rememorarea trecutului decât cel în care s-au desfășurat evenimentele prezentate? Cu Academia Română în apropiere și Catedrala Mântuirii Neamului înălțându-se falnică în dreapta "scenei", strigătele de ajutor ale personajelor se îndreaptă înspre oricine i-ar putea auzi: instituțiile administrative, colectivul clericilor sau comunitatea academică.
Câini vs. Uranus creionează un mare avizier în care sunt prezentate, într-o divizie făcută pe capitole, nemulțumirile unor locatari dintr-un bloc metaforic - cum țin chiar actorii să specifice, în caz că cineva nu realizează că blocul este chiar orașul, iar problemele enunțate ne vizează pe toți. Personajele, care se întâlnesc să spargă semințe și să dezbată, devin astfel reprezentanții unei societăți revoltate pe o istorie recentă și un statu-quo actual. Pungile de semințe oferite spectatorilor reprezintă așadar invitația lansată de către artiști la un dialog deschis pe marginea subiectelor abordate.
Actorii interpretează diverse roluri cu o exuberanță contagioasă, un entuziasm debordant și o versatilitate actoricească deosebită, iar colajul de situații puse în scenă este construit în așa fel încât să alterneze momentele tragice, ca povestea cuplului de bătrâni ce refuză să își părăsească locuința sau cea a câinilor vagabonzi intervievați de o jurnalistă, cu momente coregrafice sau de stand-up. Referințele din cultura populară românească și șlagărele anilor 2010 precum Maidanez, Made in Romania sau Locul potrivit se integrează armonios în narațiunea piesei și creează o atmosferă nostalgică și familiară ce facilitează conexiunea dintre public și artiști, în special când spectatorii sunt încurajați să se alăture pe ringul de dans.
Însă Câini vs. Uranus nu se rezumă doar la problematica cartierului titular. Într-o scenă cu un puternic impact vizual și emoțional, cei trei băieți formează un vârtej de o rapiditate copleșitoare în jurul unui cărucior de copil care (SPOILER ALERT) adăpostește un craniu de animal, dând glas unor multitudini de nereguli și dorințe din societatea contemporană. Cred și eu că rămân fără aer, și nu doar de la atâta alergat. Cum facem ca viața unei specii să nu însemne automat exterminarea alteia? Cum reușim să construim ceva fără să distrugem implicit altceva?
Trăind într-o lume în care actorii talentați nu au destui bani să își plătească bananele la Mega Image sau în care homosexualii refuză să-și arate afecțiune la ei acasă de teama vecinilor, parcă simt și eu cum mi se taie aerul asemeni lui George Floyd. Evident, gravitatea situațiilor nu poate fi comparată. Însă în urma tragediei din America, "Nu am aer" a devenit un slogan aproape justițiar. În special în strălucita metropolă bucureșteană, unde plămânii artificiali plimbați de Declic prin toată țara au arătat niveluri nebănuite de poluare. Poate e bine că nu mai avem aer. Poate că doar așa putem conștientiza. Ăsta e primul pas pentru rezolvarea oricărei probleme: conștientizarea. Apoi nu ne rămâne decât să urlăm din toți rărunchii, să se audă în tot orașul, în speranța că ne aude cineva. Ne aude cineva?
(foto: Matei Bumbuț)