Un pariu cu Sinele - My Fair Lady (_scenes behind the scenes_)

#Prolog. Vestea a venit așa: Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare va juca My Fair Lady în regia lui Andrei Șerban la Teatrul Odeon, luni, 2 octombrie 2023, în încheierea celei de-a doua ediții a Festivalului Teatrelor Maghiare la București, BukFeszt. Apoi a mai venit o veste, aceea că, în seara dinainte de spectacol și în dimineața spectacolului, puteam (la invitația LiterNet) să asist la repetițiile acestui spectacol.

Mi-am adus aminte că o parte din poveste se desfășoară în Transilvania, așa că mi-am spus că trebuie să fie interesant să vezi My Fair Lady, unul dintre cele mai cunoscute musicaluri de pe Broadway, în limba comunității maghiare.

Tolba de prejudecăți față de dificultatea de a urmări un spectacol în limba maghiară s-a dizolvat la câteva minute de la începerea acestuia. Cortina a făcut loc unei cascade învăluitoare de imagini, catalizate de sunetul orchestrei nevăzute. Privirile mi-au fost furate de la intriga personajelor la subtitrările de sus și înapoi la coregrafia impecabilă a corului - un concept solicitant, dificil și captivant din punct de vedere artistic, așa cum poate doar în spectacolele semnate de Andrei Șerban se poate distinge la superlativ. Iar empatia creată firesc de actori cu publicul s-a instalat din mijlocul unui decor minimalist, format din câteva coloane de lumină. Sala a fost arhiplină la spectacolul propriu-zis, iar la repetiții au participat câteva zeci de tineri aparținând noii generații artistice.
 
Așadar nici vorbă de vreo barieră culturală creată de limba maghiară. Am simțit că emoția pe care mi-o transmite jocul fiecărui actor este comparabilă cu cea pe care o transmite muzica simfonică, prin efectul de estompare a granițelor dintre oameni și unificarea tuturor contrastelor.

Ce e fascinant la repetițiile cu public e că ai parte de întreaga poveste a spectacolului - behind the scenes - un sentiment cât se poate de shakespearian. Privești cele mai faine scene de câteva ori, cele alese spontan pentru șlefuiri, păstrând aceeași metaforă a cascadei artistice prin care timpul curge înapoi; Când te simți complet captivat de poveste, descoperi surprins că e loc de mai bine, că e cineva în sală care vede acel "mai bine" în fiecare actor și în fiecare construcție scenică. Momentul se repetă, spectatorul privilegiat primește fără să protesteze.

Andrei Șerban devenea, astfel, fiecare personaj alături de ei, de două ori chiar invitând în joc persoane din public, pentru a ilustra în oglindă anumite gesturi potrivite scenei respective. Din unghiul din care priveam mă bucuram încă o dată că tinerii prezenți la repetiții au parte de o experiență irepetabilă pentru cariera lor din sfera artelor spectacolului sau pur și simplu din viața lor de spectatori. Am fost norocoși, așadar, să vedem spectacolul (la câteva zile după cele două premiere de la Satu Mare) alături de un regizor pentru care procesul de lucru la un spectacol nu se termină niciodată, care descoperă mereu lucruri noi și are mereu de adăugat nuanțe pentru anumite scene.

Au fost, bineînțeles, și dialoguri ce țin de ordinea lucrurilor pragmatice. Prin simpla lor întâmplare, noi, cei din public, le puteam observa caracterul artistic. O trupă "din provincie", precum personajul principal, invitată la Odeon, încearcă să restabilească legătura cu propria orchestră ascunsă în backstage. Pe de altă parte, echipa tehnică de la Odeon, spectator la rândul ei, furată de poveste, uită să declanșeze un spot la un anumit moment, ori un puf de fum. Andrei Șerban, pe un ton ludic, remarcă întâmplarea zâmbind: "Așa ceva este o catastrofă, domnilor! V-vvv-vă rog mult să remediem."

Fonetica. O temă a piesei care a contribuit pentru mine la dezghețul cultural încă de la primele minute. Întocmai precum i se întâmplă personajului principal, mi-a dat de furcă fonetica de când mă știu. Sunt incapabilă să pronunț cum trebuie litera "r", iar dacă în Anglia sau Franța nu s-ar băga de seamă, în România e o "catastrofă" să te corecteze mereu cineva. La Facultatea de Litere am trecut cu brio examenul de Fonetică în limba română, spre surprinderea mea. La Engleză, în schimb, am numărat vreo patru restanțe la Fonetică, grele cât patru vapoare cargo. Am cărat după mine manualul de fonetică trei ani la rând, exasperată de absurdul situației, încercând să găsesc un sens pornind de la replica profesoarei Deligiorgis ("Grecul nebun"): "My dear ones, on my lecture do not expect me to teach you how to speak English correctly. I'm expecting you already know such elementary things." Ne-a bosumflat pe toți din prima, noi cei care speram să ieșim de la cursul ei cu o engleză demnă de Harry Potter...

Mi-a luat mult să înțeleg că profesoara dorea, de fapt, să ne învețe fonetica universală elevată, întocmai precum profesorul Higgins, folosindu-se de limba engleză, îi oferă Elizei codul bunelor maniere. Înainte de ultimul examen s-a produs declicul, după ce am citit pronunțat, la propriu, manualul de câteva zeci de ori (precum Eliza într-una din scenele actului I). Într-un final, se pare că eram singura din sală care se bucura că a găsit o bijuterie în nisip când am citit subiectul examenului final care cerea, culmea, nu doar să transcriem fonetic o limbă aproape dispărută din Insulele Monroe din Pacific, ci și să remarcăm cele mai frecvente tipare fonetice de vorbire, specifice doar acelui limbaj. Mind blowing.

De la mahala și incultură, la cele mai elegante curse de cai din lume, către castelul regal din Transilvania plin de ambasadori, în My Fair Lady contrastele sunt aduse în armonie (#latergram). Actul I aproape că miroase a unsoare, specifică epocii industriale, inclusiv prin efectele fonetice, accentuate până la un aparent grotesc incomod (traducerea folosindu-se aici, probabil, de anumite tipare fonetice specifice limbii maghiare, pentru a putea accentua mai târziu tipare sonore pline de fast, subtilitate și căldură interioară).

Actul al II-lea subliniază reversul medaliei: Eliza reușește să fie confundată cu Regina Transilvaniei, reiterând fascinantul mit al Cenușăresei într-o seară de basm, prin vorbirea impecabil de manierată a limbii engleze (a limbii maghiare), încât ambasadorii prezenți se simt eclipsați. Pe de altă parte, profesorul Higgins devine un personaj grotesc și unsuros, bucurându-se că a câștigat un pariu (financiar) ce părea imposibil. În tot acest timp, aceleași coloane verticale de lumină străjuiesc fiecare scenă, simbolizând valori umane universale pe care Eliza le-a purtat cu ea în tot acest timp al transformării, de la sat la palat, valori aduse în discuție pe un fir narativ secundar și de tatăl ei.


Dimensiunea universală a piesei e pusă în valoare și de interpretarea cântecelor faimoase în limba engleză, care ne-a făcut să ne simțim purtați de la Odeon pe Broadway, peste Ocean, undeva "acasă" la Andrei Șerban. Fără să uităm de unde venim, fiindcă unele replici - cheie, chiar "neaoșe", sunt interpretate în limba română.

Din contrast către capodoperă. Spuneam mai sus că intenția contrastelor aduse în armonie se face simțită în My Fair Lady, o piesă care tranzitează atât de elegant romantismul către formele incipiente ale postmodernismului. Cele două acte diferă substanțial prin toate culorile sonore, vizuale, ale psihologiei umane. Suntem parte cu toții la transformarea Elizei, sărbătorind alături de profesorul care a reușit imposibilul. Am uitat, cu toții, că Eliza nu era doar un proiect de ambiție, "o statuetă de șlefuit", ci un suflet care părea că și-a pierdut rădăcinile. Nu-și mai putea găsi locul în lume. Nu se mai simțea provincială, nu se simțea parte nici din aristocrație și, cel mai "grav", nu se simțea parte din tradițiile (provinciale ale) orașului, acelea de a-și găsi rapid un soț bogat, de îndată ce a învățat codul bunelor maniere.

De fapt, adevărul brutal este că noi, spectatorii, am devenit cei unsuroși, arătați cu degetul de spectacol. Noi, cei cu prejudecăți culturale. Noi, cei preocupați doar de bani, în călcătoria de suflete în care a ajuns societatea urbană, așa-zis "cultivată" din Capitala oricărei țări. Unde trebuie să "maschezi" prin orice mijloc faptul că ești venit din "provincie", să simulezi că ești parte din jungla citadină, ca toată lumea, ca și cum ai fi fost acolo dintotdeauna, în final realizând că nu te mai identifici nici cu "provincia", nici cu mediul impersonal, antropic, arogant și nepăsător al Capitalei. Și așa reușesc marile orașe să-și piardă identitatea, nemaifiind asumate de nimeni prin valori ale iubirii de a fi, empatiei și ale ritmului just dintre toate elementele componente.


Ce facem apoi cu o Capodoperă? (Șampania caldă de a doua zi de după balul piesei). Și, de fapt, ajungem ca noi, spectatorii, să construim mental un Act al III-lea, după finalul deschis oferit de spectacol (puțin diferit de cel oferit de piesă). Contrastele sunt aduse în armonie, așadar, cel mai bine prin developarea semnificațiilor personale ale fiecărui spectator după urmărirea spectacolului. La final, întrebările Elizei, amorțită de cele întâmplate, răsună obsesiv după lăsarea cortinei, în maghiară, engleză, română. Ce se va întâmpla cu ea? Cine e ea acum?

Dacă profesorul a avut un scurt moment de sensibilitate umană când s-a trezit întrebat frontal de Eliza despre celelalte reguli morale universale pe care le-a omis în predarea foneticii elevate, acesta și-a revenit confortabil de rapid la propriul numitor comun, acela de a fi un tradițional celibatar materialist convins de la oraș pentru care sentimente precum empatia, răspunderea morală, compasiunea nu cântăresc nimic. El a rezolvat pragmatic imediat "pericolul" disonanței cu care s-a confruntat pe neașteptate, etichetând imediat toată situația cu replica "femeile, femeile, poftim" (a se înțelege implicit, "iată ce primesc în schimbul educației pe care i-am oferit-o" - fiind aici prezentă cea mai evidentă referință către mitul lui Pygmalion, răsturnat). În paralel, cântecul mamei profesorului străbătea scena: "bărbații, bărbații, poftim!".

Pe tot acest fundal, Eliza este acum forțată de împrejurări să devină un om și mai bun, să depășească și condiția propriilor timpuri, lăsându-ne să credem că nu va alege clișeul dat de societate unei Lady (căsătoria imediată), ci va preda "fonetica" mai departe celor ca ea care au nevoie, materie îmbogățită prin cele învățate în mahala, acolo unde profesorul poate că n-a avut acces în întreaga sa carieră.

Șampania caldă de a doua zi este închinată, așadar, pentru armonia contrastului, din "Actul al III-lea", când ne putem întreba: "Ce este atât de greșit să te exprimi pasional la o întrecere de cai? Când întrecerile de cai au avut loc dintotdeauna printre oameni?" Ca simplu spectator, care și-a amintit de frumusețea foneticii, am remarcat acele elemente din maghiară care s-ar potrivi la întrecerile de cai, la care se adaugă un limbaj specific adresat doar la tradiționala șezătoare în mijlocul căreia se află un ceaun de gulaș, când întreaga comunitate sărbătorește ziua de curse în sine, nu doar învingătorii (sărbătoriți obsesiv la oraș, cât și la întrecerile sportive de azi). Este valoarea tradițională a unei limbi indo-europene care s-a conservat în mijlocul Europei. Care și-a conservat, totodată, marea pasiune pentru cai și gastronomie. Și multe altele despre care nu știm, doar fiindcă "maghiara" nu sună ca "engleza", însă dacă am privi mai atent, am descoperi multe alte lucruri care "sună" în comun.

Eliza lui Andrei Șerban devine un ambasador al umanității prin simpla alegere de a fi în acord cu sine, cu valorile universale ale bunului simț, dobândite prin moștenire culturală de-a lungul timpului, care își au originea în fiecare sat din orice colț al lumii, valori fundamentale aflate la originea oricărui basm. Prin întâlnirea ei cu profesorul se estompează granițele culturale, întâlnire din care publicul are cel mai mult de câștigat, tot în "Actul al III-lea" unde se poate realiza unificarea acestor lumi artificial separate. Rămâne să completăm cu imaginația cum ar fi evoluat lucrurile dacă profesorul ar fi fost sincer față de sentimentele umane evocate de Eliza, recunoscând valorile complementare care lipsesc unui om complet din societate. Ar fi putut fonda împreună, de exemplu, o școală nouă, alături de Pickering, specialistul în dialecte indiene, devenind profesorii care lipsesc pentru a servi nevoia de edificare, emancipare, integrare resimțite în orice epocă ar mai putea traversa această poveste.

Dacă am reuși să integrăm toate coordonatele morale valabile în teatrul lui Andrei Șerban, relațiile interumane ar fi mult mai ușor de tratat în zilele noastre. Există în teatrul său un filon armonios conturat de multiculturalism, susținut de un simț al adevărului universal pe care fiecare dintre noi suntem datori să-l recunoaștem în fiecare. Fără îndoială, experiența spectacolelor sale realizate în peste 40 de țări își spune cuvântul, de cele mai multe ori nerostit, ci insuflat de frumusețea jocului autentic și a firescului adevăr prin care inimile, respirațiile, contemplațiile spectatorilor se sincronizează fidel cu cele ale actorilor.

Așa am putut înțelege mai bine mesajul universal valabil al piesei, omagiu oferit inspirației: ai nevoie doar de șase luni să pregătești un mare vis; este spațiul de la Punctul A (Actul I) la Punctul B (Actul al II-lea), spațiu inaccesibil pe cale vizuală publicului, precum postura Orchestrei Filarmonice "Dinu Lipatti", care și-a meritat din plin aplauzele alături de actori, dansatori și voluntari.

Coordonata muzicii, de altfel, a fost mereu importantă pentru fiecare producție de Andrei Șerban: "Ritmul, ritmul e cheia la scena asta. Să nu avem nici o secundă pauză. E ca la un joc de biliard. Foarte precis. Tot timpul, când ești pe scenă, să te întrebi care este ritmul just." Ritmul just poate că lipsește din orașele mari. Aflăm tot de la teatru.

Datorită artei lui Andrei Șerban, repertoriul internațional pentru My Fair Lady s-a îmbogățit considerabil, oferindu-i piesei șlefuirea care poate că-i lipsea: aceea de a fi jucată în limba maghiară, cu referință la spațiul cultural de basm pe care îl avem în comun în Europa și în lume: Transilvania (de unde coincidența face ca regizorul să descindă pe linie paternă).

Nimic nu este întâmplător. Nu cred că ar fi existat alt regizor mai potrivit să perfecteze "partitura" celui mai faimos musical. L-am surprins la finalul repetițiilor "dirijând" la propriu, cu multă răbdare și iubire topica (suprasegmentală) a întrebărilor dificile adresate de Eliza auditoriului. Ca un Adagio (de reassuring) dăruit audienței, compus pentru final doar pentru a reda un nou început.

Puțini creatori au curajul de a readuce în lumina reflectoarelor lucrări fundamentale din istoria artei umanității, reintegrându-le în propriul lor circuit de Formula 1 în Adagio cu timpul, circuit pe care reușește să-l câștige de fiecare dată față de versiuni anterioare, prin forța inovației redată de infinită iubire devotată fiecărui spectator. Așadar, My Fair Lady se alătură impresionantei constelații de spectacole pe care regizorul le-a oferit de-a lungul unei cariere prodigioase.

Întrebarea singulară cu care rămânem după My Fair Lady, valabilă pentru fiecare spectacol de Andrei Șerban, este: "Și ce facem acum cu o capodoperă? Care și-a depășit inclusiv condiția propriilor vremuri?" Să mergem să o vedem. Să vedem fiecare producție următoare ce poartă o semnătură imprimată sigur cu o cerneală a eternității.

Andrei Șerban a împlinit de curând 80 de ani. Și probabil mai sunt multe spectacole de văzut prin care are să ne arate cum să redevenim oameni prin mesajul universal al teatrului.

Într-un fel sau altul, My Fair Lady m-a făcut să realizez că fiecare spectacol este un pariu cu Sinele. Al fiecărei persoane implicate: autor - spectator - actor - dansator - muzician - regizor - dirijor - coregraf - scenograf - grafician sau membru al cabinei tehnice, uniți de aceeași dorință de mai bine, fiindcă intuim cu toții, doar prin imaginație, cât de copleșitor de înalt este infinitul artistic.

Viziunea îmbogățită a unui spectacol se datorează proiectului "Tineri la repetiții" by LiterNet. Mie mi-a schimbat viața în cel mai bun sens posibil participarea la câteva ediții, cele din anii 2011-2013. Un astfel de proiect merită susținere pentru a facilita accesul la inspirație de nivel înalt tinerilor care doresc să evolueze și să schimbe la rândul lor în bine lumea.

#Epilog. Avem câteva repere culturale române cu care mă simt privilegiată să fiu contemporană. Participarea la repetițiile pentru My Fair Lady mi-a amintit una dintre marile întrebări ale literaturii care s-a ținut scai de mine din paginile lui Borges. În finalul unui eseu faimos se / ne întreabă: "Oare ce s-a pierdut odată cu ultimul om care a văzut-o pe Elena din Troia?"

(7 octombrie 2023)