Faptele care privesc acest text sunt că reprezentația cu My Fair Lady, jucată de Trupa Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare luni, 2 octombrie 2023, în încheierea celei de-a doua ediții a BukFeszt (Festivalul unora dintre Teatrele Maghiare la București) a fost un triumf. O sală arhiplină a primit cu urale și lungi serii de aplauze finalul spectacolului de aproape 3 ore, regizat de Andrei Șerban, care și-avusese premiera la Satu Mare cu doar 4 seri mai devreme. Revenirea marelui regizor la București a produs mult entuziasm și mare bucurie în rândul celor prezenți.
Asta după ce precedentele sale două montări, Oedipus de Robert Icke (premieră martie 2022 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și Doctorul de același autor (premieră decembrie 2022 la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara) n-au ajuns în Capitală, nefiind suficient de valoroase / interesante pentru selecționerii Festivalului Național de Teatru, edițiile 2022 și 2023, sau pentru directorii și producătorii de teatru cu un potențial rol în organizarea unui mini-turneu. Alegerea selecționerilor FNT a fost sancționată chiar de regizor, printr-un mesaj audio înregistrat, difuzat înaintea începerii reprezentației de la Odeon.
Opinia celui care scrie acest text este că My Fair Lady este primul spectacol regizat de Andrei Șerban care nu i-a spus aproape nimic. A fost o clipă, o scenă cândva în partea a doua, când Eliza Doolitle (jucată, la Odeon, de Kovács Nikolett, în prima parte, și de Budizsa Evelyn, în cea de-a doua) revine în mahalaua de unde a plecat și zărește o fată care seamănă cu ea, cea de demult. E un moment ca nici un altul, în care brusc formidabila personalitate și intuiție a acestui regizor ca nimeni altul se ridică deasupra textului, muzicii, mitului și produce un moment de grație. E ceva în felul în care Evelyn pășește și privește care oprește, care fixează, care întrerupe pentru a continua la alt nivel. Trecuseră 2 ore și 10 minute din spectacol. Am vrut sa-mi numesc textul Doi Zece.
Prin My Fair Lady, trupa Harag György de la Satu Mare confirmă, pe de o parte, că e una dintre cele mai importante trupe din România și, pe de alta, că școala de teatru în limba maghiară oferă o educație excepțională actrițelor și actorilor și în domeniul muzical. În egală măsură, Rappert-Vencz Gábor, care în 2022, la primul BukFeszt, năucise audiența de la același Odeon în Rasputin din spectacolul omonim Rasputin de Szőcs Géza, regizat de Sardar Tagirovsky, a impresionat din nou, creând un Alfred Doolitle de mare forță. Muzica lui Frederick Loewe, interpretată de actori și de artiștii Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti Satu Mare, seduce într-un mare fel și își cere dreptul de a fi fredonată ore bune după vizionare.
Lumea profesorului Higgins (Bodea-Gál Tibor) și a colonelului Pickering (Frumen Gergő într-o parte, și Orbán Zsolt, în cealaltă) este, în montarea lui Andrei Șerban, plină de lux, de opulență, de haine scumpe, de culori tari. Nenumăratele costume create de Kiss Zsuzsanna și multitudinea de nuanțe de lumină proiectate de Cristian Niculescu definesc liniile de forță ale societății spre care Eliza se vede urcată de ambițiile didactic-darwiniste ale celui care vrea să demonstreze că omul poate evolua / că omul e supus experimentelor.
Suntem în convenția de operetă, de musical, în care ce primează e, desigur, muzica. Publicul reacționează cu entuziasm la momentele muzicale excelent aduse în scenă de artiștii sătmăreni, dar, e limpede, Andrei Șerban vrea mai mult. Personajul colectiv / corul vine în grabă spre public după fiecare hit, punând degetele la buze, semn că aplauzele de parcurs nu sunt binevenite, că suntem, totuși, la teatru, unde manifestările publicului sunt de preferat a se întâmpla doar la final.
Tema high life-ului găunos, prefăcut și ipocrit, care o privește pe tânăra scăpată de accent și sărăcie cu un mix de curiozitate, milă și infinită superioritate, se citește însă rapid, cum tot rapid ne sunt descifrate și intențiile celor doi protectori ai Elizei, cum tot rapid ne sunt descifrate trăsăturile de caracter ale tuturor celorlalte personaje. În fapt, tot ce ține de derularea acțiunii e previzibil, e cunoscut, e frumos, e simplu, e vechi. Da, știu, cuvânt greu, nu e OK să invoci asta. Dar vechiul chiar poate să fie uneori un handicap. Nu tot ce a fost mai e de actualitate, după cum nu tot ce e de actualitate s-a inventat ieri. Lumea nu se împarte în răul vechi vs noul bun sau în bunul vechi vs răul bun. Pur și simplu, valoarea e de găsit în toate epocile, după cum relevanța de ieri se poate pierde azi (și, eventual, recupera, mâine).
E adevărat, Andrei Șerban umblă la clasicul final al musical-ului, confirmând intuiția că el privește My Fair Lady ca pe drama Elizei, ca pe drama femeii care încearcă să-și depășească statutul tradițional, că pentru el Eliza e o Mona, e o Nora. Doar că (din nou, e vorba de opinia celui care scrie acest text) libretul lui Alan Jay Lerner e o miză prea mică pentru o temă atât de mare.
Ultra-relevantă și importantă, tema emancipării femeii a depășit viziunea mai degrabă schematică, apropiată de basm, din atât de celebrul și fredonabilul musical. Dramaturgia la zi și peisajul teatral contemporan, inclusiv cel românesc, cunosc texte și montări infinit mai proaspete, mai complexe, mai nuanțate decât cea care descrie lupta pentru devenirea de sine a florăresei vorbitoare de cockney. E poate motivul pentru care Andrei Șerban a apelat, pentru Oedipus-ul de anul trecut, de la Cluj (pe care îl va re-monta, lunile următoare, la Bulandra), la textul adus la zi de Robert Icke, și nu la Sofocle. Și în acel caz era vorba, totuși, de Sofocle!