Am avut o Livadă, premiera pe care Eugen Jebeleanu, Yann Verburgh și bună parte din trupa Odeon-ului au propus-o (19 octombrie 2023) în prologul celui de-al 33-lea Festival Național de Teatru (20 - 30 octombrie 2023), pendulează între cele două planuri, între cele două povești. Pe-o tablă neagră plasată pe unul dintre pereții barului La vișini / casei Ranevskaiei (scenografia: Velica Panduru), actorii incrementează în timp real, cu cretă, actele: I, II, III, IV.
Firs (Diana Gheorghian) și Charlotta (Simona Popescu) au permisiunea de a naviga între cele două lumi, confirmându-și statutul de cele mai atipice / libere personaje ale Livezii. Ele interacționează direct cu Matei (Niko Becker), naratorul poveștii contemporane, gazda noastră pentru o seară în barul cu nume de livadă / în livada cu destin de licitație (nu ratați minunatul rol de amfitrion făcut de Oana Jipa într-un alt Jebeleanu & Verburgh, La ronde, pe care Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe îl va prezenta la FNT pe 24 și 25 octombrie 2023!). Există, în Actul I, la prima pasă dintre lumea lui Cehov și cea a Verburgh, indicația clară că Matei poate fi privit ca Grisha, fiul înecat al Liubov Andreevnei. Faptul că Elvira Deatcu e distribuită atât în rolul acesteia, cât și în acel al Danielei, mama lui Matei, întărește cel mai puternic element de legătură dintre cele două povești. De altfel, relația Daniela - Matei e cel mai valoros element al dramaturgiei propuse de Verburgh, iar Niko Becker și Elvira Deatcu sunt de departe liderii distribuției propuse de Eugen Jebeleanu.
Grisha apare pe scenă și în montarea Livezii a lui Yuri Kordonsky de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (premieră 2021). Cu el va juca fotbal Firs-ul lui Áron Dimény într-o minunată scenă de pe urmă. Atracția lui Matei / Niko Becker pentru cosmos duce gândul la un alt Cehov post-modern, acel Trei surori al lui Radu Afrim de la TNB (premieră 2019), în care unul dintre copiii cuplului Prozorov - Natașa, Bobik, pășește pe scenă în chip de astronaut / extraterestru (Ciprian Nicula). De altfel, Afrim e unul dintre acei regizori care a accentuat în spectacolele sale (nu doar cehoviene) una dintre marile teme cehoviene: cum va arăta / ce va spune omenirea peste 100 de ani?
Cele 4 acte cehoviene în versiunea esențializate sunt jucate când rece, aseptic, de-dramatizat (ca de pildă în scenele de final, când Ranevskaia și Gaev (Alexandru Papadopol) se despart ca și cum s-ar fi văzut să-și dea unul altuia un pachet și se vor mai revedea mâine), când incandescent, patetic, urlat. Prima opțiune prinde, cel mai adesea, a doua irită mai mereu. De ce trebuie mai mereu să țipe și să gesticuleze abundent în Liubov Andreevna o aceeași Elvira Deatcu ce propune o Daniela subtilă, delicată, nuanțată rămâne o decizie regizorală greu de înțeles. Idem, în cazul Dianei Gheorghian care îi oferă umanitate și emoție lui Firs abia în scena finală când pășește în universul paralel și se joacă împreună cu Matei.
Monologul de început al lui Niko Becker ne vorbește de gașca de prieteni a mamei lui care se joacă de-a teatrul, interpretând Livada de vișini. Privită în această cheie, abordarea segmentului Cehov ar putea avea alura unui exercițiu de cercetare asupra interpretării (vezi multiplele sensuri ale cuvântului) ultra-contemporane a dramaturgiei clasice. De altfel, latura meta-teatrală, vast tratată în alte două spectacole ale lui Jebeleanu & Verburgh (Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba la ARCUB, premieră 2019, și Pescărușul de la TNB, premieră 2022), apare și în Am avut o Livadă (care, conform dramaturgului francez, formează o trilogie: "Aceste trei spectacole sunt ca trei tablouri în jurul subiectului teatrului", spune Yann Verburgh în pliantul-program al spectacolului de la Odeon). Doar că ea este cu adevărat convingătoare nu în secțiunea cehoviană a spectacolului, ci în actele III și IV ale poveștii contemporane, când Matei își trăiește plenar furiile, intrând, pe alocuri, în pielea unui regizor care e nemulțumit de interpretarea actorilor (de fapt, actrițelor) și cere alte și alte intonații, replici, gesturi de la acestea. Aici, alura de Treplev a personajului lui Becker e justă, credibilă, provocatoare. În oglindă, interpretarea datată a unora dintre personajele cehoviene (repetată, din păcate, și în cazul unora dintre caracterele poveștii lui Verburgh) nu își dezvăluie rostul, semnificația, scopul.
În oglindă (citește, când așa, când altfel) e, de altfel, întreg spectacolul Am avut o Livadă. Dincolo de problemele tehnice de sonorizare, reprezentația din seara premierei de pe 19 octombrie 2023 a arătat o producție încă în lucru, cu o distribuție inegală, cu momente când gesturile și mișcarea actorilor par mai degrabă dirijate de o voce neauzită decât asumate interior, când coerența ansamblului a avut semnificativ de suferit. În plus, pe cât de fermecătoare, isteață și tulburătoare este povestea modernă în liniile ei generale și în felul în care comunică cu legenda cehoviană, pe atât de lipsit de eleganță, de simplitate, de credibilitate e, uneori, textul lui Yann Verburgh la nivel de detalii.
Pe de o parte, twist-ul din scenariu cu aer de telenovela / Titanic Vals și recursul la tema emigrației / fugii din perioada ceaușistă și a efectelor acesteia în familiile românești / est-europene construiesc un cadru surprinzător și plin de potențialități promițătoare. Pe de altă parte, scenele care surprind reacțiile cuplului Cati (Alina Berzunțeanu) - Paul (Gabriel Pintilei) în fața dezvăluirilor, precum și cele dintre Cati și tinerii Matei și Radu (Vlad Bîrzanu) sunt împovărate până la asfixiere de replici supra-încărcate de teme, supra-teme și sub-teme, de introspecții & contorsiuni psihologice și șabloane din vorbirea ro-familiilor. E mult, e prea mult, e insuportabil de mult.
Pe de o parte, joaca de-a genurile interpreților personajelor cehoviene răstoarnă deștept convențiile. Ruxandra Maniu e un Lopahin stăpân(ă) pe situație, pe mijloace, pe propriul farmec și pe bădărănia pe alocuri becalian / moromețiană a personajului. Scena finală dintre ea / el și Varia lui Eduard Trifa (ea / el) e o mică bijuterie de împins rotițele creierului uman înainte. Da, Firs ar putea oricând să fie o femeie (Diana Gheorghian), după cum stâlpul casei pe care să dispară e, pe aceste meleaguri, mai degrabă o mamaie decât un majordom de viță anglo-saxonă. Și-apoi, de ce n-ar fi eternul student Trofimov (Nicoleta Lefter) una dintre numeroasele visătoare / luptătoare ale prezentului când mai degrabă tinerele sunt cele care își bizuie viețile pe idealuri? Și de ce n-ar fi iubirea Trofimov - Ania (Ioana Bugarin) iubirea de azi fără interdicțiile de ieri?
Pe de alta, într-un context în care multiplele înfățișări ale sexualității domină scena, personajul Charlottei (Simona Popescu) pare o apariție din alt regn, nesupus regulilor trupești ale humanoizilor, plutind undeva deasupra, într-o lume de alb ce se cuplează puțin spre deloc de restul spectacolului. Momentul muzical live se fixează pe retină și în ureche, asemenea multor altor scene-tablou în concert construite cu multă atenție de regia lui Jebeleanu, luminile lui Ștefan Ioșca (light design) și muzicile selectate și asamblate de Remi Billardon. Unele dintre acestea contribuie la coerența întregului, altele sunt obiecte frumoase și, cumva, străine.
Am avut o Livadă înseamnă, mai presus de orice, Elvira Deatcu, Niko Becker și ideea lui Yann Verburgh de a suprapune livada lui Cehov peste România celor care au plecat. Acolo e forța majoră a spectacolului, acolo e emoția, acolo e originalitatea, acolo e adevărul. În monologul și dansul de pe urmă, se întâlnesc firele care unesc (până atunci, în chip nevăzut) spaimele și visele Danielei și Liubov Andreevnei, ale lui Matei și, până la un punct, ale Soniei. Acea Sonia din Unchiul Vania, acea Sonia care rămâne, când toți pleacă, care rămâne din iubire (asemenea unchiului Bruno, căruia Ionel Mihăilescu îi construiește, în doar câteva minute de monolog, o biografie, un chip și, mai ales, o seamă de emoții memorabile), dintr-o iubire complicată, amestecată cu spaimă, cu necunoaștere, dar și cu foamea de a nu ceda, de a încerca iar și iar, indiferent de rezultat, indiferent de destin.
Matei nu rămâne, dar, într-un anumit sens, nu pleacă niciodată. Daniela nu se opune plecării, dar, într-un anumit sens, știe că el e tot ce a contat, contează și va conta vreodată. Cei doi își sunt unul altuia livadă.
În același timp, gestul de a pleca, fie el făcut de Matei, de Cati ori de Ranevskaia, poartă în el așchiile care sar din vișinul tăiat cu propria mână. Pentru unii, bucata de lemn se îndepărtează cu o mișcare simplă și definitivă. Pentru alții, ea rămâne mereu lipită pe textura hainelor și nu cade nici măcar în clipa valsului de adio.
(foto: Sabina Costinel)