Seminar despre Teatru
Cele două planuri au comunicat permanent, într-un mod destul de solicitant pentru public - de ce?, fiindcă la teatru mergem să ne instalăm într-o convenție și apoi, familiarizați cu ea, îi urmăm cursul, pe când în spectacolul acesta Verburgh și Jebeleanu modifică din mers parametrii, mutând continuu linia de graniță între livada de vișini a Ranevskaiei și barul Danielei; între Rusia descrisă de Cehov la 1904, înainte de Revoluția bolșevică, și o țară est-europeană din anii de după Revoluțiile din 1989; între teatru și teatru în teatru, fiindcă personajele contemporane din narațiunea numărul doi își trăiesc pe scenă viețile proprii, dar ele și joacă, uneori, experiențele personajelor cehoviene, din narațiunea numărul unu.
Într-un dialog realizat de Tamara Susoi cu Verburgh și Jebeleanu, în caietul-program, Verburgh susține că a "creat un context dramaturgic plauzibil pentru ca un grup de actori să joace Cehov în acel loc, așa cum explică personajul Matei în monologul de început". Dar nu un grup de actori a jucat Cehov, ci un grup de personaje având propriile vieți, în povestea numărul doi. Dincolo de acest "detaliu", să admitem că atâta complicare a devenit puțin obositoare. Intrarea și ieșirea din convenția dramatică, trecerea dintr-un plan temporal în altul, locuirea aceluiași spațiu de personajele din două narațiuni diferite: prea multă des-facere și re-facere compozițională a ceea ce vedeam pe scenă a dat spectacolului o notă de seminar despre Teatru. Exagerând în această privință, Verburgh a luat ca pretext textul cehovian și Jebeleanu a luat ca pretext textul lui Verburgh pornind de la textul lui Cehov pentru a ține un fel de seminar cu public pentru doctoranzii la Teatru.
"Felii" de viață
Din fericire, instinctul creator al autorului și al regizorului contemporani cu noi a funcționat în această încâlcită și multifațetată compoziție meta-dramatică, spectacolul devenind unul foarte bun printr-o întoarcere la "simplitatea" trăirii și transmiterii de emoții. În trei dintre cele patru acte din Am avut o Livadă (ultimul a avut o scădere de intensitate dramatică și de nivel artistic), au fost secvențe și scene întregi de teatru "pur și simplu", fără vertij intelectualist, dar cu un turbion emoțional care, de pildă, le-a făcut pe spectatoarele din spatele meu să plângă în mod repetat. Uitaserăm cu toții că eram la teatru, și încă la un teatru în care se vorbește despre teatru; și iluzia dramatică era atât de puternică, încât ne venea să urcăm pe scenă, să-l îmbrățișăm pe tânărul Matei (jucat remarcabil de Niko Becker) și să-i șoptim: "lasă că o să treacă și asta, o să fie bine...".
O altă graniță mutată sau de-a dreptul desființată de Verburgh și Jebeleanu a fost aceea dintre viețile ficționale ale personajelor de pe scenă (cele din povestea numărul unu și cele din povestea numărul doi) și viețile spectatorilor de la Odeon. Ne-am recunoscut acolo, pe scenă, speranțele și suferințele, experiențele teribile și cele eclatante, dramele și bucuriile personale. În loc să se mai reprezinte pe sine, autoreferențial, spectacolul a început și a continuat să ne reprezinte pe noi.
Și aici, pe această dimensiune realistă, Verburgh a surprins bine spiritul piesei lui Cehov, continuându-l prin povestea contemporană, prețioasă și ea tocmai prin densitatea și intensitatea experiențelor existențiale. Ranevskaia va pierde livada de vișini, Daniela va pierde probabil barul în care ea și Matei muncesc până la epuizare; și deși nu e nicio legătură psiho-morală, tipologică, între personajul feminin al lui Cehov și cel al lui Verburgh (Elvira Deatcu le joacă pe amândouă), ambele sunt vii și credibile. Și ele reflectă, într-un fel sau altul, nu numai o anumită societate și un anumit timp istoric, ci și o parte din povestea noastră, o "felie" de viață. Întrucât Cehov când construiește un personaj, în proză sau în teatru, îl face "purtătorul" existenței cititorului și spectatorului. Poate n-am trăit niciodată literalmente ce trăiește Ranevskaia în prezentul din Livada de vișini și în trecutul ei scormonit pe scenă, dar recunoaștem că am fi putut trăi așa ceva; și că niciodată nu este prea târziu pentru asta.
În mod similar, drama Danielei și cea a lui Cati (interpretată memorabil de Alina Berzunțeanu) sunt atât de bine figurate în povestea numărul doi, încât ele intră în corespondență directă cu dramele din biografiile spectatorilor; și - cu adevărul propriu textului dramatic - le și exprimă. De aceea se plângea pe rândul din spatele meu. Muzica (Remi Billardon) a contribuit din plin la acest turbion, cum l-am numit, emoțional al spectacolului. Alegerile muzicale au impresionat anume prin compatibilitatea intimă între ce se spunea și se trăia pe scenă și ceea ce "emana" sonor, într-un mod mai întâi insolit, surprinzător, iar apoi, cumva liniștitor.
Fără limite
Iar punctul forte al spectacolului și ceea ce îi dă, după părerea mea, caracterul unei montări de referință este curajul lui Eugen Jebeleanu de a explora interioritatea unui personaj prin conturul fizic al unui actor aflat într-o altă generație sau chiar într-un alt gen. Că Alexandru Papadopol îl joacă pe Gaev și o face bine e ceva ce s-a mai văzut; este un Cehov, așa zicând, solid, înscris într-o întreagă istorie și tradiție dramatică. Dar că Ruxandra Maniu îl joacă pe Lopahin, Nicoleta Lefter pe Trofimov, Diana Gheorghian pe Firs - aceste roluri în care actorii au alt sex decât personajele cehoviene și nici măcar nu se "masculinizează" prin machiaj demonstrează că orice este posibil în Artă și că un Cehov "fluid" este la fel de valoros ca unul "solid". Am asistat, de altfel, și la situația inversă: Eduard Trifa a jucat-o (cu toate însemnele masculinității păstrate și în pantofi cu toc) pe Varia, fiica adoptivă a Ranevskaiei.
Doar un exemplu, frapant, al acestui curaj regizoral răsplătit printr-un rol memorabil: Firs, bătrânul și credinciosul servitor al familiei, este jucat absolut excepțional de către Diana Gheorghian, o apariție scenică slăbuță, firavă, în haine cool, cu adidași în picioare. Și acest Firs în haine moderne și cu adidași este una dintre cele mai puternice și mai convingătoare reprezentări ale bătrânului servitor credincios din piesa lui Cehov din câte am văzut. După "seminarul" complicat despre Teatru și lecția de realism cu efecte emoționale, Eugen Jebeleanu ne-a demonstrat prin fluidizarea granițelor și limitelor că orice este posibil pe scenă: inclusiv ca o actriță să-l joace pe Firs neavând nimic în comun cu personajul cehovian pe conturul fizic, și totuși captându-i esența tipologică, întregul univers interior de bătrân servitor.
Am avut o Livadă de la Odeon este un spectacol care trebuie văzut neapărat, ca și Pescărușul de la TNB. Cred că aceste spectacole anunță, prin Eugen Jebeleanu, o nouă vârstă a teatrului românesc: o vârstă care deja a venit și ne obligă să o recunoaștem ca atare.
(foto: Sabina Costinel)