Ultima oră e un text oricînd actual - din păcate. Nu are nevoie de adaptări, de aduceri la zi, de presentism. Poate fi jucat așa cum a fost scris, cu succes garantat (lucru verificabil și la spectacolul de la Nottara).
Ar fi putut fi ceea ce se numește "o piesă bine scrisă", sau "descrețitivă", cum numea Valentin Silvestru genul, apud Mircea Morariu. Adică o comedie de bulevard cu replici alerte și situații strînse, mizînd pe neînțelegeri și confuzii care produc drame și haz. Mihail Sebastian, însă, intelectual subțire, nu se mulțumește cu atît și-i adaugă cam prea mult lirism.[i] Nu suficient ca s-o strice, totuși.
Povestea e cunoscută. Andronic, un onest istoric, universitar, are o teorie nouă despre Alexandru cel Mare pe care o trimită spre publicare unei reviste de specialitate. Din greșeală, tipografia care scoate revista publică articolul de istorie într-un ziar de scandal, pe deasupra și neglijent, cu multe greșeli de tipar. Printre acestea, grafia eronată a numelui unui oraș din Asia Mică sugerează că autorul ar ști ceva despre o afacere ultrasecretă deocamdată a marelui industriaș Bucșan. De-aici începe lanțul confuziilor. Andronic vrea erată, Bucșan e convins că Borcea, directorul ziarului, vrea să-l șantajeze, Borcea e convins că Andronic știe și, mai mult, are dovezi împotriva lui Bucșan, deci încearcă să-l șantajeze pe Bucșan etc. Situația e rezolvată pînă la urmă de Magda, o studentă îndrăgostită de profesor și de Alexandru cel Mare deopotrivă, care intuiește că din toată încurcătura aceasta poate obține de la Bucșan bani (mulți) pentru o expediție de mult visată de profesor, în Asia, pe urmele lui Alexandru. În final, pare că Bucșan s-a păcălit și cultura a biruit: dar nu, ca și Miroiu din Steaua fără nume, Andronic e un învins, cumpărat ieftin de banii unor primitivi inculți.
Greu de uitat spectacolul de referință de la Nottara, în regia lui Valeriu Moisescu, cu George Constantin în Bucșan. I-a trebuit ceva curaj lui Erwin Șimșensohn ca să monteze din nou textul lui Sebastian, pe aceeași scenă. S-o spun din capul locului: i-a ieșit.
Erwin Șimșensohn păstrează textul, epoca și atmosfera din interbelic (decorul și costumele Carmencitei Brojboiu circumscriu bine perioada, la fel muzica lui Alexandru Suciu). Regizorul și-a permis numai două schimbări care, însă, nu afectează sensurile piesei și nu-l trădează, de fapt, pe Sebastian. A transformat secretarul de redacție Ștefănescu într-o secretară. Și l-a transformat pe domnul Bucșan în doamna Bucșan. Asta da schimbare! Una care funcționează foarte bine ca mecanism teatral, spre deosebire de prima, al cărei rost nu-l prea văd. Funcționează mai ales datorită interpretării precise a Adei Navrot care întruchipează o femeie decisă, autoritară, cu ținuta perfect controlată, stăpînă (aproape) pe orice situație, cenzurîndu-și complet lirismul. Aș nota și că Ada Navrot construiește o femeie de afaceri din ziua de azi, nu una din interbelic. Pe de altă parte, opțiunea Bucșan-femeie permite relații de joc mai complexe între doamna Bucșan și Borcea, directorul ziarului - evident, operînd și mici adăugiri în, dar fără să lezeze în vreun fel intențiile autorului. Care director e magistral jucat de Gavril Pătru, cu aplombul știut: combinație de șef despoțel cu redactorii, umil-slugarnic, dar și berbant, cu doamna Bucșan, nervos-ironic cu doamnele de la care nu are ce aștepta.
În comparație cu ei, profesorul lui Gabriel Răuță pare catapultat din altă lume: nu pricepe nimic din tevatura din jurul lui, el vrea doar o erată care să corecteze ce se mai poate din greșelile de tipar catastrofale care-l pot compromite. Jocul lui Răuță e de-un firesc dezarmant, de-o candoare cutremurătoare și cuceritoare: îi plîngi de milă. În rolul studentei, tînăra Ana Radu (poate fi văzută și în Platonov, la Bulandra) e o surpriză extrem de plăcută: un joc lipsit de ezitări, rostire și frazare inteligente, gestică bine strunită - primește, cît se poate de meritat, aplauze la scenă deschisă; o actriță despre care se va mai vorbi.
Pe lîngă rolurile de forță, Sebastian colorează tabloul cu cîteva apariții colaterale poveștii principale: cei doi redactori dezabuzați și chinuiți, veșnic neplătiți (foarte bine în rol Dani Popescu, mai artificial Alexandru Mike Gheorghiu), secretarul de redacție și omul de serviciu bun la toate (Daniela Minoiu și Vlad Bălan, scoțînd probabil maximum posibil din replicile lor), o actriță care vine să-și revendice un loc în cronica teatrală (Ioana Calotă, rol mic cu care umple scena), menajera profesorului (Crenguța Hariton, jucînd foarte bine adorația față de Andronic), secretara lui Bucșan (Andreea Măcelaru Șofron creionează o relație ambiguă cu șefa ei, n-am înțeles de ce era nevoie de acele sugestii), patronul tipografiei și gregarul ministru al Educației (Claudiu Romilă și Cristian Șofron, ambii cu un joc prea șarjat, prea "ca pe bulevard").
Un spectacol bine lucrat și jucat, cu adevărat "descrețitor". Un cîștig pentru Nottara.
(foto: Adi Bulboacă)
Ultima oră de Mihail Sebastian Regia: Erwin Șimșensohn Scenografia: Carmencita Brojboiu / Sound design: Alexandru Suciu / Lighting design: Daniel Klinger
Distribuția: Alexandru Andronic - Gabriel Răuță / Bucșan - Ada Navrot / I.D. Borcea - Gavril Pătru / Ștefănescu - Daniela Minoiu / Voicu - Alexandru Mike Gheorghiu / Pompilian - Dani Popescu / Brănescu - Cristian Șofron / Agopian - Claudiu Romila / Niță - Vlad Bălan / Magda Minu - Ana Radu / Gaby - Ioana Calotă / Ana - Crenguța Hariton / Werner - Andreea Măcelaru Șofron.
[i] Lucru potențat și de regizor, care inversează scenele din final și încheie spectacolul în registru liric.
De: Mihail Sebastian Regia: Erwin Șimșensohn Cu: Gabriel Răuță, Ada Navrot, Gabril Pătru, Daniela Minoiu, Alexandru Mike Gheorghiu, Dani Popescu, Cristian Nicolaie, Claudiu Romila, Vlad Bălan, Ana Radu, Ioana Calotă, Crenguța Hariton, Andreea Măcelaru Șofron
