Nu altfel e textul spectacolului pe care-l comentez, montat la Teatrul Mic de același Theodor-Cristian Popescu. În Ex, avem un triunghi format din două femei și un bărbat: iubita părăsită, actuala soție și mamă a celor doi copii, și bărbatul pe care, doar aparent, cele două și-l dispută. Situația în care sînt puși cei trei: fosta iubită se află într-un moment de cumpănă, își părăsește partenerul și, neavînd unde se duce, aterizează pe nepusă masă, noaptea, acasă la fostul ei iubit (ex-ul). Credibilitatea (nu prea mare a) acestei situații e mai puțin importantă, contează că ea poate declanșa conflictele latente care fac substanța piesei. Asistăm la o luptă foarte crudă, dusă fără menajamente, între cei trei, luptă care nu rezolvă nimic, lungind doar lista traumelor și a regretelor, frustrărilor fiecăruia, o luptă la finele căreia cei trei combatanți revin la pozițiile inițiale.
Soția este cea care conduce ostilitățile, simțindu-se agresată și bănuind, în logica ei de intelectuală subțire, educată și foarte rațională (e medic) că bărbatul e gata s-o părăsească pentru fosta iubită. Logica ei o înșală și, de fapt, dovedește că nu-și cunoaște soțul care, slab și vulnerabil, nevolnic, conformist bovaric plîngîndu-și fatala îmbătrînire și împuținare a simțurilor și aspirațiilor, e incapabil de gesturi radicale: tot ce-și dorește este s-o mai aibă din cînd în cînd pe fosta lui iubită, să retrăiască periodic (anual, propune el) cîte o noapte pasională ca acelea din prima tinerețe. Așa că tot sarcasmul soției, toată răutatea ei rafinată, toate ghiulelele aruncate înspre soț și fosta iubită cad în gol. De partea ei, femeia părăsită pare un suflet pur (și pentru că nu foarte școlit) și nu foarte adaptat la realitate, visător și liber - e evident că ea e preferata autorului. Sac de box, dar unul care știe să-și apere, în final, demnitatea, oricît încearcă soția să i-o calce-n picioare.
Toată povestea aceasta, un pic prea lungă, se desfășoară în subsolul teatrului din strada Gabroveni, un dreptunghi cu una dintre laturi cam de patru ori mai lungă decît cealaltă, cu pereții din cărămidă roșie neîmbrăcați în ritualul material negru, închipuind la modul cel mai realist posibil salonul open space cu coin cuisine din apartamentul unor burghezi cuprinși. Scenografia lui Theodor Cristian Niculae mobilează spațiul cu fotolii, o canapea, scaune și lampadare, veioze, o masă de bucătărie, un frigider și un aragaz, totul tip Ikea. De notat că aragazul funcționează și încălzește oportun un vas Yena cu lasagna. Decor în care actorii îmbrăcați de Sabina Reus în haine care le caracterizează firile și situațiile sociale evoluează firesc.
Textul, care în traducerea Elisei Wilk sună foarte bine, e construit din cîteva dialoguri alerte, cu replici scurte, între soți și din trei monoloage: din acestea s-ar fi putut tăia - e drept, însă, că ele dau prilejul actorilor să se desfășoare. Ceea ce ei fac cu asupra de măsură. E tulburătoare trăirea intensă a Irinei Velcescu (fosta iubită) cînd descrie povestea iubirii lor trecute, umorul deconcertant cu care descrie relația cu partenerul de la care tocmai a plecat și trupul acestuia - o spun din postura unui spectator care a auzit-o doar, dispunerea neinspirată a unora dintre scaune, pe unul dintre ele nimerind și eu, nepermițîndu-mi s-o și văd. Excepțională Ana Bianca Popescu în rolul soției de o răutate în stare pură, cu o logică tăioasă care o face detestabilă. Sînt de remarcat masca imobilă a feței, dicția impecabilă, schimbările abrupte de intonație, modulațiile vocii, frazarea inteligentă și ritmul extrem de susținut al rostirii replicilor. Nu în ultimul rînd, siguranța posturii scenice, inclusiv în secvența finală, lungă, în care evoluează dezinvolt complet dezbrăcată. Între cele două, Tudor Istodor imaginează un soț descumpănit, mereu dat în vileag, incapabil intelectual să-i țină piept soției și deloc la înălțimea sentimentelor năvalnice ale fostei iubite - un viermișor. Monologul lui, în care își scoate la lumină frustrările profesionale, personale și cele față de societate (cam singura critică socială din text), dau măsura actorului în vizibilă creștere care e Tudor Istodor.
Ca în multe alte spectacole ale sale, Theodor-Cristian Popescu și-a ales foarte bine actorii și a lucrat excelent cu ei. Sînt evidente descifrarea la detaliu a semnificațiilor textului și limpezimea intențiilor jocului celor trei, claritatea relațiilor dintre ei, construcția lor atentă. E important, pentru că spectacolul acesta pe text mizează, nu pe mișcare sau imagine. Importantă e și alegerea spațiului care, evident, tot lui i se datorează. E, de asemenea, de observat naturalețea cu care a trecut regizorul, în timp scurt, de la un text ca Platonov (la Bulandra) la acesta, dintr-o zonă cu totul diferită.
Spectacolul acesta vorbește pertinent și fără ocolișuri despre ratare (profesională, umană, sentimentală), despre incapacitatea de a răspunde dăruirii și iubirii cu aceeași măsură, dar și despre îmbătrînirea resimțită deja pe la patruzeci de ani, despre constrîngeri sociale care mutilează și retează aspirații; despre inadecvare (copiii văzuți ca pacoste și frînă în carieră) și despre cumplita neînțelegere a celuilalt. Teme cu care mai toată lumea poate rezona - din păcate.
Un spectacol foarte reușit, dovadă a direcției bune în care se îndreaptă Teatrul Mic.
(foto: Diana Matei)
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Decorul: Theodor Cristian Niculae
Costumele: Sabina Reus
Traducerea: Elise Wilk
Cu: Ana Bianca Popescu (Sibylle), Tudor Istodor (Daniel), Irina Velcescu (Franziska)