Pentru montarea în premieră națională a lui Ex, text scris în pandemie de dramaturgul german Marius von Mayenburg (52 de ani) și montat în premieră mondială chiar de el la Riksteatern din Stockholm, cei doi Theodor-Cristian ai teatrului românesc, Popescu-regizorul și Niculae-scenograful (în cazul producției de față responsabil doar pentru decoruri), au folosit spațiul de la subsolul Gabroveni 57 într-un mare și seducător fel.
Cei 36-37 de spectatori sunt invitați să se așeze pe scaunele așezate într-un singur rând de-a lungul a trei dintre pereții pivniței (într-o singură latură e rost de un rând secundar). Cei trei actori evoluează de-a lungul întregului subsol. Elementele de decor, câteva mese, câteva scaune și fotolii, o canapea-divan, mobilă de bucătărie musai incluzând cuptor, un covor, mai multe lampadare, veioze și alte mici și discrete corpuri de iluminat, transformă spațiul de joc într-o imensă sufragerie (arhaism pentru ce vasăzică azi living) și bucătărie nedespărțite de pereți (open space).
De fapt, nu mergem la teatru, ci suntem invitați în casa soților Sibylle (Ana Bianca Popescu) - Daniel (Tudor Istodor). Daniel ne e ghid. El intră din stradă în foaierul Teatrului purtând o cască de motociclist pe cap și, ulterior, în mână, el coboară primul scările, el așteaptă cinci-șase minute ca fiecare spectator / musafir să-și ocupe locul înainte de a spune prima replică. De-a lungul celor două ore și un sfert cât durează spectacolul, am avut de mai multe ori gândul să mă ridic, să-mi torn un pahar din sticla de vin alb pe care o împart cei doi și neașteptata lor vizitatoare, Franziska (Irina Velcescu), să mă așez lângă ei sau să-i privesc stând în picioare din mereu alte și alte unghiuri.
Ce ne oferă cei doi Theodor-Cristian e un soi de imersiune într-un decor de cinema în care turnajul se întâmplă prin ochii spectatorilor. Spectacolul de teatru nu se mai întâmplă undeva departe, pe o scenă, proiecția de film nu se mai derulează undeva sus, pe un ecran. Fără a fi vreo clipă interactiv, fără ca vreo secundă actorii să își rostească replicile privind publicul, fără ca vreun gest de-ale lor să rupă convenția, Ex produce o senzație de familiaritate, de co-participare cu adevărat tulburătoare. Faptul că anumite scene se întâmplă departe de locul care îți este alocat, că anumite gesturi nu sunt vizibile din toate colțurile pivniței, că anumite reacții non-verbale dintr-un anumit fotoliu nu pot fi percepute cu anumite replici simultane rostite din partea opusă a spațiului de joc nu face decât să contribuie la zisa experiență de imersiune.
O vorbă despre lumini. Ex ar fi putut să fie unul dintre puținele spectacole de pe scenele românești fără de reflectoare dacă n-ar fi decizia de a aprinde, pentru o vreme, două lampadare - reflectoare cu lumină rece și puternică. Rostul deciziei îmi scapă, materializarea ei a fost de natură să rupă oarecum intimitatea montării care datorează enorm tocmai eclerajului non-reflectorizant, ca să zicem așa:).
***
Sibylle, Daniel și Franziska, așadar. Sau Franzi, cum o alintă Daniel pe fosta lui. Fosta iubită. Și prima iubită. Cea de care s-a despărțit ca să se căsătorească cu Sibylle. Cu care are doi copii, care în seara vizitei noastre dorm și nu prea într-o cameră nevăzută a casei.
Cui i-e frică de Franzi? s-ar mai putea numi textul lui von Mayenburg (excelent tradus de Elise Wilk). Tuturor, ar cam fi răspunsul. Lui Sibylle, pe bază de gelozie, lui Daniel, pe bază de reaprinse amintiri & regrete, ei însăși, pentru toate motivele celorlalți doi.
"Omul potrivit a venit în viața mea. Și-apoi a plecat", spune la un moment dat Franzi. "E bună lasagna asta. Chiar și fără béchamel", îi livrează Daniel lui Sibylle pe la început, când tonul e încă blând, seara calmă și doar fanii Noului Val românesc simt doza de Sieranevada / Boogie din replica bărbatului.
Sibylle și Daniel descind din Puiu, Muntean, Albee și suita. Ana Bianca Popescu și Tudor Istodor sunt devastatori în rolurile lor de luptători pe frontul (auto)distrugerii omului de către om. Franzi e din altă lume. Irina Velcescu face un contre-emploi răvășitor. Fiecare dintre cei are câte un monolog de predat la universitate. Al Biancăi e o demonstrație de forță, de precizie, de curaj (sensul acestui cuvânt îl veți înțelege deplin doar în sală / pivniță). Al Irinei e un exemplu de crescendo performativ ce devocă și invocă un orgasm. Al lui Tudor, livrat la orizontală, e genul de mărturisire-comentariu în care și-un extraterestru s-ar recunoaște și s-ar lua la palme și la vodci.
O să fiu nedrept și o să fac ceva ce nu se face. O să aleg ceva ce mi se pare mai important (pentru mine) dintr-un tot care mi se pare foarte important (atât pentru mine, cât și pentru restul lumii). Dintr-un Ex pe care îl așez foarte-foarte sus pe lista spectacolelor ce trebuie văzute, numesc prestația non-verbală a Irinei Velcescu de-a lungul monologului orizontal al lui Tudor ca fiind bijuteria supremă. Privirea, gesturile, mișcările corpului deschid o ușă spre altfel de lume, spre o altfel de apropiere, spre o altfel de întâlnire, spre o altfel de căldură.
Da, casa în care suntem invitați e a doctoriței Sibylle și a arhitectului Daniel. Uriașa criză de cuplu le aparține. Greu de crezut că dimineața le va aduce ceva bun (ce replică e ultima replică!). Toxicitatea extremă a impetuozității ei și a ezitărilor lui, cu toate evoluțiile și involuțiile înregistrate de-a lungul serii (lizibile și grație costumelor Sabinei Reus care nu doar că subliniază contururile personajelor, dar creează numeroase punți între lumea din teatru și cea de pe stradă, helanca Biancăi, bocancii lui Tudor, blugii Irinei sunt din viețile / coșmarurile / visele noastre), sunt teză de doctorat pe tema cuplului ultra-contemporan, urban, cu un anumit nivel de venituri, din anumite zone geografice. Pe bază de vise de parvenire și, respectiv, coșmaruri de ratare se poate ajunge asemenea lui Sibylle și Daniel. Pe bază de ambiție fără limite și cedare fără sfârșit, se pot clădi două existențe co-existente în același loc comun. Loc cu verdeață, cu rate și doctorate.
Franzi e din alt film. E nevoie de curaj să mergi pe mâna ei. Nu-l are nici Daniel, după cum o anumită replică de final sugerează că nici ea însăși nu-l prea mai are. Dar demonstrația existenței ei a fost făcută.
(foto: Diana Matei)