Eroina (cât de firesc sună, în cazul Lenei Constante, acest cuvânt...) a avut o viață lungă, stingându-se în 2005, la 96 de ani și la cincisprezece de la căderea comunismului în tot Estul Europei, în fostul "lagăr socialist". Opera ei memorialistic-confesivă este una tipică "de sertar", ca și a lui Ion D. Sîrbu, un alt intelectual strălucit de stânga, și care de asemenea a făcut detenție politică în timpul regimului "eticii și echității socialiste". Evadarea tăcută a Lenei Constante și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu sunt opere majore, scrise în niște caiete în anii '80, în timpul ceaușismului târziu, cu speranța autorilor că totuși, la un moment dat, ele vor putea fi publicate, ceea ce implica nădejdea lor că, într-o bună zi, regimul totalitar despre care ei scriau în aceste caiete va cădea.
Recunosc că am venit cu o anumită mefiență la premiera de la TNB a spectacolului Evadarea tăcută de Lena Constante, debutul în regie al Oanei Pellea, care, în formula "one woman show", a girat și dramatizarea. Eram mai degrabă sceptic tocmai în privința dramatizării acestei cărți excepționale, plină de suferință, de chinuri fizice insuportabile, de scene atroce, de episoade cu gardieni abjecți, de ore, zile, nopți întregi inchizitoriale în comparație cu care procedurile Inchiziției par suportabile. Cum să dramatizezi ceva atât de dramatic-tragic și cum să joci ca pe un rol ceea ce a trăit această eroină a secolului 20? Mefiența mea privea și aspectele așa-zicând "tehnice" ale translării / reprezentării / transfigurării materiei cărții pe scenă. Cum oare putea fi reprezentată (mă întrebam) o scenă oribilă din Evadarea tăcută, în care deținuta este pusă să alerge sau cea, la rândul ei îngrozitoare, în care i se smulge părul din cap, la propriu, șuviță după șuviță? În fine, chiar dacă aceste scene violent-sadice își găseau o reprezentare mulțumitoare artistic (cât de îngust sună însă acest termen, "artistic", în cazul unei eroine precum Lena Constante...), cum avea să rezolve Oana Pellea veritabila aporie a figurării / dramatizării Tăcerii la care regimul comunist a condamnat-o totodată pe Lena Constante, închisă mai bine de 8 ani singură?
La debutul ei în regie, Oana Pellea și-a asumat așadar riscuri mari, alegând o eroină, o "operă de sertar" majoră și un întreg factual, un corpus de fapte și experiențe dificil, dacă nu imposibil de "urcat" și "jucat" pe scenă. Este și ceea ce a mărturisit ea în caietul-program redus la un flyer al spectacolului de la sala Atelier a TNB: "Cea mai mare dezamăgire pentru mine ar fi: «ați jucat bine». Nu vreau să «joc». Nu vreau să fiu actriță în acest spectacol. Vreau doar să vă împărtășesc cu smerenie experiența acestui excepțional Spirit."
Regizoarea și actrița
În ambele ipostaze, de regizoare aflată la debut și de actriță consacrată în teatrul românesc, Oana Pellea a atins un vârf cu Evadarea tăcută. Actrița a jucat de-a dreptul extraordinar, emoționată până la a greși (voit sau involuntar, greu de spus) și a confunda tablele cu șahul ori 3 milioane de victime ale regimului comunist din România cu 300.000. Rolul de grație actoricească a fost acela de a ieși cu totul din personalitatea proprie și a se "muta" în conturul fizic, intelectual și spiritual al eroinei Lena Constante. Rareori se vede o asemenea lecție de umilitate, fiindcă tendința actorilor este de a-și grefa datele personale pe structura personajelor interpretate, de a-i "poseda" cumva și a-i asimila prin jocul propriu. Or, la Oana Pellea s-a văzut tocmai această efasare a eului, un continuu efort de "topire" a propriilor caracteristici și particularități, pentru ca experiența-limită a Lenei Constante să nu fie obturată sau bruiată de elemente și aspecte exterioare ei. Rolul memorabil al Oanei Pellea a fost - și încă într-un spectacol pe formula "one woman show"! - acela de a ne face să uităm că în fața noastră, singură pe scenă, este Oana Pellea.
Regia s-a sprijinit bine pe scenografie (Vladimir Turturica) și lighting design (Ștefan Dumitra), spectacolul începând și continuând cu ideea foarte nimerită a unei eroine a detenției politice înconjurate de microfoane: dar nu cele ascunse ale vechii Securități, ci acelea postrevoluționare ale mass-media. Imposibilitatea Lenei Constante de a comunica, în opt ani de închisoare făcută singură, cu cineva (o asemenea claustrare duce la nebunie sau, în orice caz, la pierderea echilibrului psiho-moral) se vedea astfel "compensată", într-un mod studiat-agresiv, de curiozitatea avidă a publicului și a presei pentru biografii senzaționale și istorii de viață trăită. Eroina era prinsă pe scenă ca într-o pânză de păianjen între aceste microfoane care-i "vânau" mărturiile și depozițiile, cu un interes mai degrabă impur. Ideea mi s-a părut excelentă, fiindcă ea ilustrează destul de realist interesul superficial și senzaționalist al presei și al publicului larg pentru experiențe de viață rulate pe fast-forward, pentru a fi uitate după trei zile, pentru altele și mai "picante". Dacă, ieșind de la TNB, am face un sondaj să întrebăm lumea cine a fost Lena Constante, am realiza că memoria noastră colectivă, cu tot cu microfoanele ei îndreptate spre regizoarea-actriță, e destul de scurtă...
O altă idee ingenioasă a fost aceea de a "dubla" scena fără decor (în afară de păienjenișul de microfoane), minimalistă, epurată de obiecte, printr-un arierplan vertical, pe care rulau imagini ce se creau și se ștergeau sub ochii noștri. Asta se potrivea cu talentul Lenei Constante ca graficiană și creatoare de marionete; și a fost ca un adaos vizual la narațiunea confesivă, sonoră, de pe scenă a Oanei Pellea. Am totuși o obiecție de făcut insolitului și expresivului fundal vizual: portretele făcute din câteva linii anchetatorilor și temnicerilor erau ale unor figuri monstruoase, cu însemnele Răului abject devenind trăsătură fizică. Dar calitatea numărul unu a Răului este aceea de a se camufla în "normal", dacă nu chiar în "frumos". Un monstru nu poate fi identificat fizic, astfel că portretele ticăloșilor păreau mai curând niște caricaturi din presa de propagandă a anilor '50, dar pe invers...
La finalul acestui spectacol cu totul neobișnuit, atât de greu de făcut și dramatizat, dar realizat admirabil, regizoarea și actrița s-au înclinat deodată, brusc, în fața publicului. Reverența "adâncă" a Oanei Pellea era, în fond, tot pentru eroina aplaudată de noi în picioare, la scenă deschisă.
(foto din spectacol: Florin Ghioca)