Oana Pellea este Lena Constante cu glas profund, tensionat, grav, surdinizat, tremurat, asumat empatic. O femeie sensibilă, îngenuncheată de soartă, dar nu învinsă, pentru că a avut șansa de a supraviețui calvarului greu de închipuit prin care a trecut în detenție. Mărturisirile ei au impresionat puternic asistența. Nu răfuieli pe teme politice sau ideologice, nu lamentații și văicăreli, ci sincerități etalate firesc și responsabil, evocări ale unor experiențe traumatice puse față în față cu un prezent ignobil. O privire în trecutul unor vremuri ticăloșite, neguroase, viciate de puterea totalitară nemiloasă. Povestea unei vieți profund tragice: aceasta. Mărturia unei conștiințe, așa, ca să se știe!
Producție a Teatrului Național "I.L. Caragiale" din București, Evadarea tăcută e un monolog-manifest împotriva uitării. Înconjurată de mai multe microfoane, Oana Pellea a spus povestea Lenei Constante așezată pe scaun, ajutată de câteva reflectoare, ca la interogatoriu (light design: Ștefan Dumitra), proiecții video cu schițe caricaturale sau imagini cu coridoare din penitenciar și scenografie sumară (Vladimir Turturică). Regia tehnică: Andi Tuinea. Secvențele monologului sunt secționate de sunete metalice frisonante. Simți "frigul, foamea și frica" îndurate, trăite de fragila făptură care n-a uitat să fie umană, indiferent la ce chinuri a fost supusă. Dezamăgirea profundă, după ce a ieșit din detenție, e un act de condamnare a societății civile impasibile la suferințele celor "trei milioane de deținuți politici" din acea perioadă (ni se spune) care au trecut prin pușcăriile comuniste. Tineri gălăgioși în tren refuză să-i dea o țigară după care tânjea, cerșetorul aruncă la gunoi pâinea înmânată de ea spre a-l ajuta. "Nu, spune Lena Constante, n-am trăit în aceeași închisoare de o parte și de alta a gratiilor", după cum lasă unii să se înțeleagă. Ea, singură în celulă, n-a avut dreptul la o bucățică de hârtie și la ceva de scris, de aceea, ca majoritatea deținuților politici, a practicat "scrierea mentală" și după ce s-a eliberat a trecut pe hârtie ceea ce memorase în cap: versuri, povești, intimități. Episodul cu vrăbiuțele care și-au făcut cuibul în fereastra celulei e emoționant. Și brutalitatea gardianului care distruge cuibul. Iluminarea interioară vine de la un Dumnezeu al speranței ca la Radu Gyr în Iisus în celulă. Detenția ca adâncă și unică întâlnire cu tine însuți. Ca supremă cunoaștere și contopire cu propriul tău eu mundan. Mi-am amintit de alt monolog despre spațiul concentraționar scris de András Visky, Julieta (publicat pe LiterNet aici), bazat pe experiența din familia autorului, despre viața în lagăr, interpretă Dana Dembinski-Medeleanu, anul 2017 (regia: Ramona Iacob).
Voi rămâne cu această imagine emblematică asupra spectacolului: Oana Pellea înconjurată de microfoanele cocoțate pe stative, cu fire prelungi, care duc mai departe, spre lumi infinite, spre urechi publice și conștiințe private, mesajul de înaltă conduită umană care transmite tragismul, sfâșierile și mărturisirile unui suflet îndurerat. Așa, să se știe!
Evadarea tăcută vine să vorbească despre trecut în condițiile unui prezent versatil, nesigur, mereu pasibil de amenințări, trădări și teribile frici în legătură cu "ideologiile la modă", cu "pandemiile" la modă, cu războaiele la modă. Ce noutăți, valori, libertăți au produs în societatea românească cei 35 de ani de la schimbarea regimului totalitar ceaușist? se întreba în scurtul discurs introductiv Tompa Gábor, managerul Teatrului Maghiar, directorul festivalului. Pentru că tocmai aceasta este tema actualei ediții, 2024, a Interferențelor. Așadar, ce se prefigurează a fi important, ce păstrăm în memoria culturală a acestor 35 de ani? Chiar e pe cale să descoperim.
(foto: Florin Ghioca)