Privirea ei translucidă, marină, părea că vede în adânc, ne atenționa că ne desparte de Dumnezeu un pic de albastru care fascina iremediabil, și parcă pleoapele sale rămâneau unicul reper divin, singurul Dumnezeu care nu se mai ștersese de pe chipul Pământului. Cornelia Diaconu întrupa cu sfințenie rolul de doică-demiurg prin mișcările ciclice, rotitoare, ale firului alb în jurul unui ghem-lună, care strălucea straniu și ademenitor, totodată.
Povestea coboară pe scenă sub forma unui cântec emoționant, prin care se remarcă vocea Oanei Marinescu ce susține substanțial majoritatea momentelor muzicale, pentru a i se alătura apoi restul trupei, creând o polifonie răscolitoare. Scenografia pare amprentată de o viziune mimetică și, totuși, simbolică. Scena este delimitată tridimensional de pereți înalți, încremeniți în gheață, definind conturul unei case al cărui proprietar este unchiul înstărit, singurul capabil să rămână onest, interpretat de Adrian Andone.
Este interesant felul în care spectatorului îi este permis să acceadă la povestea Ultimilor, căci se produce o intervertire a perspectivei: centrul de rotație al acțiunii dramatice nu mai include auditoriul ca într-un tête-à-tête cu personajele, ci este plasat într-o postură periferică și, totuși, îi este oferită posibilitatea unei imagini panoramice. Este vorba de o viziune par derrière, concretizată printr-o ramă ce blurează imaginea, iar motivația regizorală este clară: trebuie să știi să pândești Sensul, căci acesta nu ți se dă nemeritat, trebuie să privești dinapoi, inversat, pentru a putea vedea deslușit ordinea dreaptă a lumii.
Pornind de la drama unei mame și a unei soții neputincioase (Ioana Flora), ce se reflectă evident prin traumele propriilor săi copii (de exemplu, Adelina Puzdrea joacă rolul fiicei cu un handicap produs chiar de tatăl ei vitreg, născută cu un puternic simț al dreptății). Acțiunea dramatică se coagulează treptat, odată cu dezvăluirea fiecărui personaj: tatăl dictator, cu o importantă funcție publică, în stare de a se transforma în demon pentru gloria numelui său (Claudiu Istodor), fiica preferată a acestuia, căci îi seamănă perfect caracterial (Georgiana Enache) și soțul ei complice (Adrian Șerban), fiul alcoolic, agresiv (Adrian Strâmtu) sau copilul ce tânjește după adevăr (Vlad Fiu).
Momentele de tandrețe dintre Vera (Voica Oltean) și Iakorev (Tedi Popescu) limpezesc atmosfera tensionată. Publicul absoarbe din plin energia lor duioasă și efectul se întoarce asupra scenei ca un flux de emoție pură, atât de așteptată. Până la final însă aceștia pică în plasa abjectului, înscriindu-se în universul reprobabil, plin de minciuni, unica poveste de iubire rămânând cea dintre Sofia și Iakov, descris de A. Andone ca o pocăință a iubirii neîmplinite, dusă până la moarte.
Microcosmosul realizat de Gorki, violet și violent, devine expresia puternică a unei umanități fără principii, a unui subiectivism extrem, fără șansă de purificare, a unui infern lumesc plasat sub semnul unui climat subpolar, încremenit în ger, asemenea sufletelor chinuite de păcat.
Monologul final al tatălui îmi creează impresia unui discurs iterativ, rostit de-a lungul istoriei de cei care distrug urma oricărui Omenesc (Familia este fortăreața care ne apără în fața tuturor dușmanilor!), imediat după ce mama își implora copiii s-o ierte fiindcă i-a adus în acea lume neiertătoare, iar ei trimiteau rugăciuni spre Cer, ca să rămână Ultimii oameni ai acestui neam imoral.
Spectatorul este martorul unui experiment senzorial, în care nu mai este conștient cum este posibil să se înfrigureze brusc, de parcă vibrația gerului reverberează în propriul eu, privirea să-i fie încețoșată spontan și fulgii să-l învăluie de parcă toată încăperea stă înaintea unui cer alb, disparat, luminos, care ucide, în sfârșit, le mal du siècle...
