"De ce ar scrie cineva, în România secolului XXI, o carte despre teatrul lui Gorki?" - se întreba Călin Ciobotari în cartea sa Recitindu-l pe Gorki / Un teatru la marginea crizei (Editura Junimea, 2021) - se poate translata și spre înscrierea în repertoriu. Un demers curajos, privind dinspre câte un reticent ca mine, care încă din adolescență dădeam deoparte volumele acelea cu coperți cartonate, cu titluri aurii, având ca autori pe Lenin, Gorki și câți alții invadaseră cultura română. Un demers firesc, având în vedere consolidarea perspectivei de resuscitare a acelui discurs revoluționar. Admirabil îmi pare cum Radu Tudosie reușește să aducă textul tradus de Raluca Rădulescu spre eliberarea de ideologie, de revoluție și de critica unei societăți, spre eternul uman. Ceea ce chiar mi-a consolidat ideea de pandant la Malmkrog.
Costumele sunt mai degrabă moderne, rostirea este în iureșul contemporan, ritmul este dinamic și recuzita sugerează. Radu Tudosie a mai montat un clasic rus - Revizorul de Gogol, la Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu din Petroșani. Acolo a plasat punctele de tangență la prezent în detalii semnificative, plusând pe fabulatoriu efervescent. Aici a valorificat sonoritatea textului, făcând din fiece replică un semnal spre spectatorul ce regăsește frământările de zi cu zi. Fără a neglija și secvențele în care metaforele capătă culoare și muzicalitate (m-am bucurat să reaud sonorități marca Peter Venczel), o coregrafie care să dea, o clipă, iluzia basmului. Ba chiar aduce și zăpada, în două cortine la capete de spectacol. Câte o ninsoare la marginea scenei, cumva inedit, ca o lizieră de fulgi, o frontieră pentru 'noi' și 'ei', pentru 'inocență' și 'maculare'. Scenografia Irinei Chirilă aduce în prim plan, în cele două extreme, elemente în legătură cu cheia titlului (Ultimii e o trimitere directă la cei mai tineri dintre protagoniști): fotoliul doicii și leagănul de la care au pornit cei cinci copii ai familiei Kolomiițev.
Un detaliu anecdotic, dar pe care îl putem lua, cu titlu de inventar, în receptarea care să sprijine o dată mai mult apropierea mesajului, este originea numelui de familie Kolomiițev: una foarte veche, cu proveniență ucraineană, dintr-o regiune nu departe de Cernăuți, în stânga Prutului. Conform unei versiuni, sugerează o referință la un vad unde apa spăla (doar) roțile căruțelor. Iar forma numelui transmite descendența bărbătească. Să nu uităm că piesa a avut, temporar, titlul Tatăl.
Altfel, am fost atras de alegerea (pre)numelor personajelor. Pornind de la fata mijlocie, Liubov / Liuba. Numele ei înseamnă dragoste. Ea se naște din dragoste - clipa pe care mama o poate numi dragoste pentru fratele soțului ei, soț cu care vedem limpede că, și de a fost vreo urmă de sentiment, s-a risipit repede - și este cea care mizează pe dragoste, are empatie, aduce lumină, chiar dacă ia, uneori, forma unui arici. Adelina Puzdrea face un rol perfect, în acest sens. Griul rochiei simple și machiajul caută să dea imaginea de 'cenușăreasă', prin trauma accidentului care a amprentat-o fizic. Le apare tuturor malițioasă - de altfel avem o ilustrare în chiar debutul piesei, cum s-a așezat să deseneze, aparent împiedicând trecerea celorlalți. Replicile ei, pe toată durata spectacolului, nu au duritatea asumată de text și pe care am găsit-o într-o montare a celebrului Radu Penciulescu (teatru TV în 1972), ci doar forța de a-și susține dreptul la identitate și libertate în chiar primul cerc al familiei. Liuba este expresia dragostei pentru cel pe care-l numește, la început cu frondă, apoi tot mai asumat, 'tată'.
Mezina este Vera. Ea este 'ultima'. Numele ei e legat de adevăr, de credință. Voica Oltean întruchipează adolescenta care-și etalează energia, credința într-un ideal. Cu un deux-pièce azuriu și cu botine negru cu alb, cu talpă groasă, este voluntară și se mișcă între băieți cu dezinvoltură. Doar că acela cu care glumește inocent, pe care-l conduce amuzant, o aduce în postura de femeie, printr-o maturizare bruscă, nedorită, un gest jucat în zăpada din marginea scenei. Și astfel ea, ultima, intră în rândul celor care nu mai țin seama de sentimente, de conștiință, de scrupule.
Interesant e că numele celei de-a doua născute, cea mai mare între surori, este Nadejda, adică speranța. Piesa ne-o înfățișează deja de partea celor care manipulează totul pentru a-și atinge un țel sau altul, pecuniar ori de prestigiu convențional.
"Mi-ar plăcea să am casa asta. Pentru toată familia e neîncăpătoare, dar pentru noi ar fi numai bună. Soțul meu va fi în curând inspector sanitar și pentru prestigiu ar fi foarte bine să avem casa noastră." Georgiana Enache are mai degrabă un chip blajin, luminos, zâmbetul ei nu anunță nimic reprobabil. Rochia elegantă, turcoaz, o plasează acolo unde își dorește să fie percepută. Abia pe parcursul spectacolului deslușim ce e dincolo de seninul afișat.
Femininele familiei se completează cu Sofia (alintată Sonia), iar înțelepciunea îi este, desigur, atribut definitoriu, o înțelepciune degajând bunătate, de o dedicare spre bunul mers al familiei, ignorându-se pe sine. Ioana Flora este limpede în acest rol. Fără patetic, dar cu vădită frământare în fiece relație cu cei din jurul ei, mereu constrânsă de situație, aidoma navigatorului care caută să evite naufragiul, acoperind fisură după fisură și luând-o de la capăt, are zâmbetul chinuit și de înfruntat nerăbdarea fiecăruia. Bluza albă, închisă la gât, o înfățișează în toată fragilitatea ei. Chiar și sacoul larg o identifică astfel. Tulburător gestul ei de a-și convinge soțul să acorde iertarea celui pe care l-a acuzat că ar fi tras asupra lui, de dragul mamei aceluia. Cu mișcări simple, ca de atâtea ori când trebuie făcută o treabă, i se oferă sexual, în picioare, sprijinindu-se în tăblia mesei. Un gest care nu apare în text, dar perfect adecvat epocii și cu atât mai de impact, cu cât vine după răspunsul pe care i-l dă:
"IVAN: Auzi, Sofia, eu chiar sunt un om rău?
SOFIA (după o pauză): Nu știu...
IVAN (rânjind): După douăzeci și șapte de ani?
SOFIA: Se spun lucruri îngrozitoare despre tine... Ești mai rău decât răul."
Cu atât mai deznădăjduită prăbușirea - tot în spațiul zăpezii - văzând că nu-și ține promisiunea.
El este Ivan, numele cel mai des întâlnit, simbolic, venind din vremi imemoriale, de la sensul 'Dumnezeu e milostiv'. Poate, ca și în cazul Nadejdei, a fost un timp pur și pentru el. Claudiu Istodor îi conferă și nuanța asta, chiar dacă înăbușită de atâtea păcate. Intrarea lui în scenă e precum la eroii din poveste, la care buzduganul ajunge înaintea lor acasă. Glasul lui Claudiu Istodor răsună puternic înainte să-l vedem, venind de afară. Intră ca o furtună, răvășește masa și liniștea - fragile - familiei sale. Apariția sa este de zeu mânios, nedreptățind capricios. Surprinde, la el dar și la alții, felul în care se aude, uneori, accentul în câte o replică. Paradoxal, asta atrage atenția și astfel, o dată mai mult, face să se audă bine textul. Un text racordat perfect la zilele noastre, în privința felului în care funcțiile publice se cumpără, a felului în care conștiința se estompează în cumpăna unor decizii ce pot afecta propria bunăstare. Claudiu Istodor dezvoltă, treptat, nuanțele și după ce stabilește trăsăturile de 'monstru', aduce și vulnerabilitate, chiar dacă, desigur, cu tentative de mascare. Aduce și uimirea în confruntările cu proprii copii ori în felul în care se transformă Vera. Replica de final o rostește cu o fină metamorfozare de la amăgitoarea seducție a speranței că, în fața morții fratelui, a înțeles și a pus capăt mizeriei morale, pentru un nou început, la degrabă deslușita demagogie, atât de rezonantă pentru contextul anilor recenți, a recursului tot mai sforăitor la familie, o prestidigitație pentru imoralitate civică.
"Să lăsăm deoparte neînțelegerile și certurile, să ne îmbrățișăm, dragii mei, și să uităm totul! Suntem victimele acestor vremuri groaznice, al căror spirit otrăvește tot, distruge tot... Trebuie să uităm tot și să ne ținem minte doar că familia e o redută, da... Familia e fortăreața noastră, scutul nostru împotriva tuturor dușmanilor..."
Tragică e nu doar moartea fratelui, ci, mai mult, a simbolului acestuia, de asemenea impregnat în numele personajului: Iakov - 'cel care sprijină' -, cel care, în finalul vieții sale nu pregetă o clipă să răspundă cu bani oricărei solicitări din partea fiecărui membru al familiei fratelui său. O face el, singuraticul, purtând toata viața sentimentul duios al dragostei pentru Sofia. "Există oameni sortiți să iubească o singură femeie toată viața... așa cum există oameni care scriu toată viața o singură carte..." Adrian Andone, costumat cel mai aproape de 'azi', plasat în avanscenă, lângă un birou tovarăș neputincios pentru mai mult decât a izvodi bani pentru nevoi ce transced alb-negrul moral, transmite sentimentul bunătății sufletești, cu o voce blândă, limpede, penetrantă.
Dacă am intrat în jocul numelor, Leșci, soțul Nadejdei, înseamnă plătică, un pește aplatizat. E personajul care se prelinge pe lângă pereți, surprinde discuții intime, se insinuează în viața familiei ispitind spre corupere. Adrian Șerban, chiar dacă are ochi copilăroși, pare bonom, face veridic personajul, grimasele capătă cinismul celui care se drapează în binefăcător și repede își arată colții ori se leapădă de vreo promisiune.
Treptat, sensul numelor devine alunecos, jocul meu e tot mai riscant. Alexandr, fiul cel mare, numai apărător nu este, ci dimpotrivă, fragilizând propria familie. Adrian Strâmtu face un personaj ce vrea să se arate dur, aidoma interlopilor, apărând în maiou, cu un prosop pe după gât, cu gesturi contondente, fără urmă de empatie. Iakorev, personajul secundar, tovarășul de joacă al Verei, ținta glumelor ei, sucindu-l ca pe propria păpușă, are un nume asociat unei tradiții de rezonanță. Adrian Popescu îi conferă un chip romantic, uniforma se asortează. Publicul privește cu simpatie la felul în care se supune, docil, entuziasmului ludic al Verei, repetând senin relatarea unei întâmplări ce lasă o urmă asupra copiilor și ni se adresează și nouă, spectatorilor. Jocul cu Vera, cu bulgări de zăpadă, se transformă în cruda izbucnire a unui instinct de pradă, topindu-se toată simpatia la ivirea, la suprafață, a stratului de primitivism.
Piotr pare departe de sensul vechi, de la greci, de 'piatră'. Pare un adolescent firav. Vlad Fiu are înfățișarea potrivită, este îndrăgit pentru charisma tânărului naiv, cu suflet mare. Punerea în scenă îi atribuie și fragilitatea fizică, necesitând intervenția regulată a mamei, cu flaconul pentru respirație. Ioana Flora punctează în gesturile acestea materne. Fiu își asumă seriozitatea cu care un adolescent își clamează principiile și întrebările, acuzele și sentințele. Este desemnat a reprezenta 'revoluționarul' de mâine. Chiar și cu un pistol, trimitere spre cel care a tras asupra lui Ivan. Cel care a rămas necunoscut, acuzația căzând asupra lui Sokolov, motiv pentru care mama lui apare în scenă. Sokolova poartă, prin nume, imaginea unei păsări. A uneia de pradă. Luminița Șorop, cu o costumație de condiție onorabilă, cu gravitate, una care impune respect și îl aduce la tăcere și pe Ivan. Dar cu impact major asupra Sofiei. Ioana Flora arată cum se simte culpabilă sub privirile musafirei. Simte că n-a mers până la capăt, ca mamă - drept care în final își cere iertare copiilor - și e cutremurată de ceea ce-i citește în ochi.
Doica se numește Fedosia, adică darul lui Dumnezeu. Văzută drept personajul martor, unul deloc tăcut, al vieții acestei familii, simbolic al societății de atunci. O doică amintind de Cehov. Cu ghemul alb, uriaș, alături. Cornelia Diaconu îi oferă consistență. O face reper al punctului de inflexiune presupus de autor. Doica inventariază șirul copiilor care i-au trecut prin mâini, simte un capăt de drum și vulnerabilitatea. Într-o scenă alegorică, actorii traversează, coregrafic, cu câte un prunc în brațe. Spectacolul se deschide cu un cântec tulburător. De leagăn. Vocea Oanei Marinescu creează magie. Ca de fiecare dată: a fost la Cazul Tudor Vladimirescu, unde a reprezentat revelația unei eroine în cheie tragică, a fost în finalul psihedelicului D'ale carnavalului, pentru ca acum să emoționeze din perspectiva doicii: "Doarmi brazda răsturnată, / Doarmi iarba-nrourată, / Doarmi norul călătorul, / Haidi nani, puișoru', / Dormi, adormi...".
Cu o puritate niponă în glas, în apariția ulterioară ca secretară a lui Ivan, la o simplă trecere prin scenă ori când pur și simplu stă într-un colț, Oana Marinescu face un rol de esență spirituală: conștiința care vede.
Două premiere consecutive ale Teatrului Elvira Godeanu aduc în prim plan relația părinți-copii, cu texte consistente, cu montări pe măsură: Arta interviului și Ultimii. Mai mult, în ambele avem un cuplu mamă-fiică într-o aceeași interpretare: Ioana Flora (personaje semnificativ diferite) și Voica Oltean (amprenta unei adolescențe universale). Fiecare dintre aceste spectacole a reprezentat, pentru mine, un ecou al gândurilor pe tema asta eternă, cu ispita identificării unei vinovății. Gorki a scris despre revoluție, în care a crezut și pe care a slujit-o fanatic. Montarea lui Radu Tudosie impresionează nu doar prin faptul că pune problema morală a comportamentului public din zilele noastre - a conștiinței oricărui individ în relație cu societatea - ci, îmi pare, mai mult, spre deschiderea asupra felului în care intră tinerii în viață. Iar eu, întorcând subiectul pe-o parte și pe alta, tind să includ, pe lângă influențele nefaste ale unor tare comportamentale adânc înrădăcinate în aceia între care se ridică vlăstarul, și miezul inexorabil variat, desfășurat de la alb spre griuri tot mai închise, al ființelor ce vin pe lume. E ceva în noi, mai mult sau mai puțin. Parcurgând tabloul familiei pe care Gorki o aduce sub reflectoare, alegerile fiecăruia nu sunt la fel ca orientare, nu sunt la fel ca aderență. Ultimii sunt Vera și Piotr, actorii le conferă și puritate și frământarea datorată șocului cu lumea reală. Vera trece printr-o experiență maculatoare, Piotr, fragil fizic, sensibil emoțional, înflăcărat ideatic, are și o carte cu coperți roșii, are și pistol, este cu un caracter de Robespierre, și totuși, intemperiile nu-l pot perverti. Doi frați nu sunt la fel. Lumea a început Pământul cu Abel și Cain și generații de visători nu au reușit mai mult de ameliorări fragile. Fără ca asta s-o numesc fatalitate. Iar arta e o șansă pentru ca nuanțele poveștilor să lucreze profilactic față de "iarna vrajbei noastre".
În Adevărul din 17 februarie 1908 o notiță anunța apariția acestei piese a lui Gorki, asociată cu acea revoluție din Rusia, drept care nu avea șansă a fi reprezentată acolo. Opinia din 27 august 1910 anunță că peste 10 zile va avea loc premiera piesei, la Berlin. Același ziar va reveni cu o scurtă cronică, declarând: "Piesa n-a reușit. Bucata a fost ascultată cu interes, cu respect, dar n-a fost primită. Gorki a exagerat". La noi, ziarul Rampa - e inepuizabilă încântarea mea de a ști că acum mai bine de o sută de ani exista un cotidian dedicat teatrului și filmului - anunță în 1948 punerea în scenă a piesei, la Teatrul Odeon. Într-un articol descrie ședința de producție organizată de Uniunea Sindicatelor de Scriitori și Ziariști. Era, desigur, începutul înghețului. Novicov direcționează regia spre a sublinia contrastul dintre cele două lumi. Marietta Sadova, care-și însușește direcția, în calitate de regizoare - ea asumându-și de asemenea și rolul Sofiei - crede în salvarea unuia dintre copii, indecisă între Vera și Liuba. În acea montare, Liviu Ciulei era Piotr.
A trecut o generație și Radu Penciulescu a creat un spectacol de teatru TV cu Ultimii[i]. Cu altă miză, mai ales - era 1972 - când se presimțea închiderea firavei relaxări. Clody Bertola și George Constantin sunt mama și tatăl la alte vârste și cu altă educație. Piotr era Dan Nuțu, simbol al aerului rebel din epocă. Sânziana Pop și-a început cronica așa: "Vreau să aplaud o demonstrație de regie care n-a însemnat adaptare ci interpretare și n-a însemnat descriere ci înțelegere de fond", observând că între variantele de interpretare a mers pe ideea generațiilor de sacrificiu (o sintagmă mult folosită în epocă, una care a lăsat destule cicatrici), anume sacrificiul moral.
Astăzi e de la sine înțeles că regizorul vine cu o interpretare. Radu Tudosie a ales varianta mizei pe individ, în ceea ce-l diferențiază de ceilalți, cât de puțin, a gradului de îniernare. Poate e impropriu termenul folosit de mine, atâta vreme cât iarna e trecătoare. Speranța mea pornește de la o evaluare realistă. O asociez versului păunescian: "Atâta iarnă e în noi..."
Producător: Teatrul Dramatic Elvira Godeanu Târgu Jiu
Ultimii
Text Maxim Gorki / Traducerea Raluca Rădulescu
Regia Radu Tudosie
Scenografia Irina Chirilă / Muzica Peter Venczel
Distribuția: Claudiu Istodor, Adrian Andone, Ioana Flora, Adelina Puzdrea, Georgiana Enache, Voica Oltean, Vlad Fiu, Adrian Strâmtu, Adrian Șerban, Adrian Popescu, Cornelia Diaconu, Luminița Șorop și Oana Marinescu.