Iar regizorul american Ridley Scott scoate și gravitatea din acest film pseudo-biografic. Descrie ascensiunea, pasiunile, frustrările protagonistului ca și cum ar fi un simplu ambițios venit de nicăieri, fără a oferi elemente de context istoric, de situație politică. Pune câțiva birocrați burghezi și fricoși ca personaje secundare numai bune pentru hotărârea lui Napoleon de a-i mătura. Protagonistul lui Scott se desparte mult de figura mitologică consacrată în istoriografia franceză, eliberatorul democrației și cel care a distrus o lume veche doar pentru a introduce o alta, minunată, nouă. Este la antipod față de Napoléon din 1927 al lui Abel Gance, un colos militar care își arată deplina valoare încă de când se juca cu bulgări în zăpadă, pentru ca apoi doar să-și confirme destinul astral.
Mai degrabă, redarea ascensiunii politice a lui Napoleon este acum filtrată prin amprenta halucinantă lăsată asupra mentalului american și global de asediul Capitoliului de acum 4 ani. Aceasta a fost caracterizată de întorsături neașteptate de narațiune politică, de neîncrederea funciară a oamenilor în reprezentarea lor în cadrul instituțiilor politice, acțiunile îndrăznețe la limita legii, dar mai ales ambiția nudă a unor indivizi de care îți vine să râzi dacă nu ar fi prin îndrăzneală și impunitate provocatoare de plâns.
O secvență superb de amuzantă este momentul în care Napoleon, proaspăt consul și aflat în amețitoare ascensiune politică, este acuzat de dictatură și iese mototolit din sala de consiliu, împreună cu fratele său, Joseph. Se rostogolește afară, închide ușa în urma lui și se uită fâstâcit la militarii postați în exterior. Pentru moment, nu știe ce să le zică, bazându-se exclusiv pe ascendența de militar. Însă aceasta s-ar putea întoarce împotriva lui. Salvarea reală vine dintr-o inspirație de moment a fratelui lui Napoleon, Joseph, care-și scoate sabia, i-o pune lui frac-su la gât și zice: "Cu această sabie îmi voi ucide fratele dacă va îndrăzni să atenteze la libertățile francezilor!" Un fel de moment "Dragă Stolo!" în familie, cu aceeași miză politică importantă și același cinism manipulator, doar că în costume de epocă impozante și fără lacrimi.
La antipod, o secvență nereușită în ironia sa care își ratează nu doar ținta, ci și bunul gust, este momentul în care Napoleon, după ce trage cu tunurile pe la piramide, intră să viziteze Marea Piramidă a lui Keops. I se prezintă o mumie, pune să fie desfăcut capacul și începe să vorbească cu regele de odinioară. Probabil că sensul momentului ar fi fost discuția între doi ambițioși monarhi purtată peste milenii, totul sub ideea moralizatoare și banală că nimic din ambiția deșartă a liderilor politici nu s-a schimbat. Gestul lui Napoleon de a-și trage o cutie de muniție sub picioare pentru a fi egalul mumificatului este un detaliu la fel de de prost gust.
Costumele reprezintă una dintre prezențele remarcabile ale filmului. Fireturile militare sunt prezențe importante, atenția acordată acestora fiind vizibilă într-o mulțime de mici rosături, de mici pete, de imprecizii care indică faptul că au fost cusute manual. Ele accentuează latura exhibiționistă a milităriei, împăunarea din vremurile trecute ce indicau latura romantică, idealizată, a uciderii sistematice.
Aici, se detașează momentul bătăliei de la Austerlitz, iar Ridley Scott, regizorul Gladiatorului (2000) își dă întreaga măsură de coreograf al unor mărețe momente de bătălie, cu battle porn pe cinste. Momentul în care trupele austriece sunt înfrânte și soldații lor sunt înconjurați pe un lac înghețat, unde sunt bombardați și prezentați cum se scufundă, cu sângele țâșnindu-le pe sub apa înghețată, arată pe deplin fața ascunsă a victoriei militare franceze. La antipod, momentele de pace sunt filmate în culori calde, de miere, cum este cel al păcii de la Tilsit, când Rusia imperială a promis prietenie Franței. În contrast, scenele de luptă sunt surprinse în culori reci, într-o atmosferă în care dușmanul este mai degrabă iarna decât armata adversă.
Momentele se succed rapid, adesea fără o dezvoltare organică care să îți permită să înțelegi mai bine ambiția, geniul militar sau dragostea obsesivă. Ai senzația că nu este decât o variantă de lucru prescurtată din versiunea ce urmează să fie lansată peste câteva luni pe Apple TV.
Interpretarea lui Joaquin Phoenix se păstrează destul de reținută, atingând notele ironice necesare atunci când este nevoie. Alături de cea a Vanessei Kirby în rolul Josephinei, dă filmului panașul necesar, alături de costume și de scenele de bătălie, dar chiar și aceste contribuții nu duc filmul mult peste nivelul unui spectacol caracterizat mai degrabă de entertaining decât de o provocatoare ambiție istorică sau politică.
Napoleon este un film epopeic, produs după regulile super-producțiilor hollywoodiene, a cărui reușită principală constă în tratarea necuviincioasă a protagonistului, a ambiției acestuia care s-a folosit de instabilitatea perioadei istorice fără a ști prea bine ce face.
Prin acest spirit iconoclast, filmul îi fură aura mitologică acestui capitol glorios al istoriei franceze și o tratează de pe poziția prea omenească a unui arivist inteligent, dar în același timp încornorat, arogant și, într-un final, ghinionist.