Căci despre cele 45 de puncte ale strategiei sovietice, aplicată în nefericitele țări ocupate din Estul Europei, se știa de mai bine de 30 ani; de când documentul a ieșit la iveală. De directive, așa cum au fost elaborate și ulterior băgate cu forța pe gâtul popoarelor condamnate să rămână în spatele Cortinei de Fier, se vorbise, se scrisese mult, imediat după gloriosul an 1989. Ele demonstrau, ba chiar confirmau caracterul deliberat silnic al ocupației și bolșevizării. Cu brutalitate, cinism și o metodologie atent pusă la punct, Uniunea Sovietică și-a îndeplinit planul de a face praf societățile (totuși) civilizate, de a călca totul în picioare și a aservi politic, militar, social și economic țările foste libere, băgate cu forța armelor în odioasa Turbincă a lui Ivan, mai cunoscută sub numele de "Lagărul Socialist". Este o colecție de orori, de-a dreptul criminale, menite să asigure triumful socialismului moscovit până în cele mai ascunse unghere ale mecanismului social, pe care urmau să-l altereze, pervertească și - în cele din urmă - distrugă. Un mecanism diabolic, instrumentar pus la îndemâna slugilor cu stea roșie în frunte, care și-au făcut temneinic sinistra datorie - acea de a distruge din temelii țările înșfăcate în sfera de influență sovietică.
Întrebarea e alta: de ce vine, taman acum, dez-onor Guvernul României buimace, iohannisian-pesedist-peneliste să producă o asemenea croncăneală cine-propagandistică? Căci însăilătura cinematografică rezultată (și plătită cu bani de la mereu insuficientul buget) nu are nici impact științific, nici măcar emoțional - având în vedere că se adresează, în realitate, unui eșantion redus de persoane vârstnice, multe dintre acestea trăind mai mult din auzite acele vremuri? Personal, cred că este o formă de finanțare a unor clienți media sau politici, la fel cum se procedează cu acel avertisment stupid, diseminat prin toate canalele media ale clienților, privind raportul sexual cu o persoană minoră, care - doar în anumite condiții - se poate considera viol. Suficient ca să curgă banii...
În (ne)cazul de față, clienții miluiți sunt (la vedere) doi... feți frmoși cu stea (stele?) în frunte. Regizorul Constantin Păun, un venerabil de vârsta Republicii, cunoscut doar ca actor în filme de Sergiu Nicolaescu și, după 1990, regizor de filme de... animație. Ce-are în comun animația cu documentarul? Destule!. Faptul că se face tot pe peliculă... se montează... se bagă într-un dispozitiv de proiecție. În ce privește realizarea în sine - ea se compromite prin lipsă de rigoare, de ritm, de subtilitate sau expresivitate... de multe altele. Și prin gafe puerile: ca să amintească despre distrugerea în Republica Populată Română a religiei, se folosesc imagini din filmele documentare sovietice cu demolări de biserici! Chiar așa. (căci, dacă e pe istorie, campion la dărâmat biserici n-au fost nici Petru Groza, nici Gheorghiu Deja, ci "independentul anti-sovietic" Nicolae Ceaușescu). Dar, probabil că de la o vârstă încolo, lucrurile se cam amestecă. La fel și ideea "creatoare" de a ilustra dictonul pâine și circ cu imagini din spectacolele Circului de Stat. Și câte altele... Maldărul imaginilor de arhivă se bulucește școlărește, previzibil, căutând să ilustreze, cum-necum, textul voit doct - în realitate, doar banal, tern, adesea chiar plicticos.
Pe partea de concepție, scenariu și "interpretare", apare ca guest star nu foarte charismaticul Bogdan Ficeac - un personaj cu performanțe notabile sub aspect turistic, apoi ceva obscură literatură SF (nici măcar de talia lui Cristian Tudor Popescu). Omul a ținut ceva hățuri administrative prin redacția României libere, până la fatala prăbușire a gazetei. În acea calitate de "om cu influență", a semnat și un scenariu de ficțiune cu nimic remarcabil. După care, s-a refugiat în barca - cică - a politologiei și a emisiunilor TV (în special pe la Antena 3), pe baza unui volum de strânsură numit "Tehnici de manipulare". Mdeh... ăștia-s oamenii, cu ăștia defil(m)ăm, tovarăși...
Cei doi au însăilat, care va să zică, acest film de propagandă. Pardon, de dezvăluiri! Doar că, dacă-mi e permisă mirarea, ce să mai dezvălui acum, după mai bine de 30 de ani? Fără har, fără nerv, fără rigoare. Că despre ceva originalitate, nici nu poate fi vorba, cum bine zice bancul ăla... În perioada comunistă, asemenea expediente se numeau șușanele. Nu știu cum le-o fi spunând acum, dar tot asta sunt. Din păcate...