decembrie 2023
Tango
Foarte mult jucat la noi Sławomir Mroźek, și pe bună dreptate: încă dinainte de '90, textele lui ambigue rezonau bine cu ceea ce știam și vedeam în jur, se pretau mai multor interpretări și ușurau astfel ocolirea sau chiar inducerea în eroare a cenzurii.

Tango vorbește despre ridicolul și pericolul voinței de schimbare politico-socială cu orice preț, despre revoluția făcută în numele unor idei inconsistente - nu spune însă deloc că ideea însăși de revoluție ar fi inconsistentă și bănuiesc că în această cheie putea fi jucată înainte de '90.

Tînărul revoluționar din Tango jinduiește după ordine și rigoarea unei alte epoci - e formalist, cum îl caracterizează tatăl, artist avangardist impenitent care-și manifestă libertatea de spirit refuzînd să se încheie la șliț - en passant, textul e și o mică răfuială a lui Mroźek cu avangarda artistică. Tînărul vrea să revoluționeze societatea (redusă, în text, la propria familie pe care și-o terorizează, interzicîndu-le, de pildă, rudelor să joace cărți, pedepsindu-și bunica să doarmă pe un catafalc negru, străjuită de lumînări etc.) pentru a reveni la obiceiurile vechi, convins fiind că, odată impusă forma corectă, aceasta își va genera conținutul.

 

Ca lucrurile să fie clare (pentru unii), nicăieri în text nu se face vreo referire precisă la o epocă anume, la o religie anume, la o rînduire socială anume. Iar ca absurdul să fie deplin, raportul vîrstelor e răsturnat: maturii și bătrînii familiei (părinții, bunica și unchiul tînărului) sînt partizanii experimentului, ai moravurilor laxe și ai lipsei de rigoare. Între ei, ca-n viața pe care o știm prea bine, există și un trădător: unchiul, dispus să devină fidel tovarăș de drum. Pe lîngă cei pomeniți, mai apare un servitor - o mîndrețe de bărbat tare de vîrtute și nededat la abstracțiuni, cu care trăiește mama tînărului -, și o jună verișoară pe care o atrag mai mult mușchii slugii decît principiile politice și seminariile de filozofie ale junelui intelectual revoluționar îndrăgostit.


Să fim bine înțeleși: nicăieri din textul lui Mroźek nu rezultă că unii (cei vechi și nonconformiști) ar fi mai buni decît ceilalți (junii revoluționari): ridicoli și stupizi sînt și unii, și ceilalți.


Cred că întrebarea cea mai importantă pe care o ridică textul (nu și spectacolul lui Gábor Tompa) e raportul dintre formă și conținut. Pentru că uneori forma chiar își poate crea conținutul. Nu în textul lui Mroźek, unde, în final abia, tînărul revoluționar are brusc revelația că forma nu ajunge și că abia ideea e cea care va asigura conținutul. Așa că, după ce a pus mîna pe putere (adică după ce și-a pus familia la colț) începe să caute, într-un fel de brainstorming cu servitorul, ideea care să-i dea coerență. Timid, servitorul propune "progres"... Pînă la urmă, cum intelectualii nu ajung la o concluzie rezonabilă în timp util, puterea îi revine, cum altfel?, servitorului, forței brute. Iar intelectualii se adaptează: sînt asigurați că, dacă vor fi cuminți, le va fi bine cu noua putere.


Nu mai e nevoie de păcălit pe nimeni acum, lucrurile acestea, de pildă, pot fi spuse direct. Ceea ce se și întîmplă în spectacolul lui Tompa - a șasea sa montare cu Tango pe diferite scene ale lumii, începînd numărătoarea de la spectacolul de absolvire de la Studioul Casandra, din 1981. Tocmai de aceea, pentru că e un text la care a revenit de atîtea ori, m-aș fi așteptat la un spectacol mult mai limpede - or, spectacolul mi se pare confuz, indecis: și la nivel ideatic, și la nivelul jocului. E drept că, în caietul-program, Tompa spune: "eu nu cred în mesajele a priori ale unui spectacol de teatru". Sigur că ar fi prea puțin și ușor vulgar să echivalăm situațiile scenice cu unul sau altul dintre episoadele politicii europene sau românești: nimeni, bănuiesc, nu-și dorește o așa caricatură pe spatele lui Mroźek. Totuși, e preferabil ca un spectacol să transmită limpede măcar întrebările pe care le pune, nu neapărat să sugereze și răspunsuri.


Or, mi se pare că, în răspăr oarecum cu textul, accentul e pus pe grotescul și stupiditatea revoluției ca atare, în timp ce raportul formă-conținut, deși mult repetat în text, nu e bine servit de montare.

 

Mai spune Tompa, în continuarea citatului dinainte: "în primul rînd, spectacolul trebuie să fie foarte puternic și să funcționeze la toate nivelurile: actorie, scenografie, lumini, ritm". Ei, aici cred că sînt niște probleme. Scenografia lui Andrei Both funcționează, într-adevăr, impecabil, la fel și costumele Angelei Balogh Călin. Ritm are spectacolul, iar luminile lui Cristian Șimon sînt foarte potrivite. Scîrțîie jocul actorilor: e neunitar și derutant uneori. Dacă Mihai Constantin (tatăl), Rodica Negrea (bunica) și Emilia Popescu (mama) sînt impecabili, de un firesc desăvîrșit și transmit extrem de clar ce au de transmis, George Ivașcu (unchiul stupid și versatil) șarjează un pic prea mult și trimite semnale false către sală. Prezență scenică foarte bună are Cătălina Mihai (tînăra logodnică pe care ideile o lasă rece), la fel și Emilian Oprea (servitorul) care își controlează dicția în contrast cu rostirea educată a stăpînilor. Pentru Matei Constantin, rolul tînărului revoluționar e, cred, primul de asemenea întindere și complexitate. Interpretarea lui mi s-a părut ușor nesigură și lipsită de nuanțe, dar timp de ajustări există.

 

Luate deci fiecare în parte, compartimentele la care se referă Tompa sînt bine lucrate - ansamblul, însă, suferă și spectacolul îți lasă senzația că lipsește ceva. Repet, timp de ajustări este.

  

E un spectacol mai mult decît necesar în vremea noastră în care tentația răsturnărilor și a revoluțiilor de tot felul alimentează cele mai adînci frustrări și pot duce la adevărate seisme sociale. E îmbucurător și că, în sfîrșit, după ce a colindat o lume-ntreagă, Tompa a ajuns să monteze și la TNB. Sper să recidiveze.

(foto: Florin Ghioca)
De: Sławomir Mroźek Regia: Tompa Gábor Cu: Matei Constantin, Rodica Negrea, Emilian Oprea, Cătălina Mihai / Maruca Băiașu, George Ivașcu, Emilia Popescu, Mihai Constantin, Florin Ghioca

2 comentarii

  • Un Tango eșuat
    Lucian, 11.12.2023, 06:00

    O cronică nesinceră care se încheie cu o platitdine cam ridicolă. Un spectacol care nu a ieșit și care nu transmite nici o idee clară nu este un spectacol “absolut necesar.” Spectatorii (cei care adică plătesc indirect nota de plată a unui tangou eșuat, fușerit de Tompa, finanțat din bani de la impozitele pe munca lor) nu trebuie împinși să ia bilet la un spectacol care îi va dezamăgi. Matei Constantin nu e nesigur, ci plin de aplomb, nu greșește o replică. Dar din păcate băiatul nu are har, acel ceva care te transformă dintr-un mic actor într-un mare actor. Naționalul avea actori mult mai buni pentru acest rol, dar în România totul e pe pile…

    • RE: Un Tango eșuat
      Razvan Penescu, 12.12.2023, 12:24

      Stimate domnule Lucian,

      Fiecare om care scrie pe LiterNet își exprimă propriile păreri și propria viziune despre ceea ce vede, în acord cu suma de cunoștințe pe care a acumulat-o în timp. Eu am învățat să nu fiu atât de categoric în afirmații și să mă feresc să spun că oricine nu vede la fel ca mine e "nesincer".

      Afirmația că e "un spectacol absolut necesar" (în fapt formularea din cronică este "E un spectacol mai mult decît necesar în vremea noastră" - ceea ce înseamnă puțin altceva decât ceea ce puneți de la dumnevoastră în textul citit), cred că e dincolo de "a ieșit / nu a ieșit". Ceea ce spune cronicarul aici e că e un text și un spectacol care se adresează problemelor lumii de azi, care are sens în acest moment al realității noastre, în prezentul nostru. Cred că e greu de negat acest lucru, dacă ne uităm cu atenție în jur.

      Discuția despre "fușerit" aproape că nu merită purtată. Când un regizor de talia lui Tompa Gabor (și e fără îndoială că Tompa Gabor e un regizor important al lumii noastre - iar CV-ul lui poate convinge pe oricine: https://www.huntheater.ro/ro/echipa/6/gabor-tompa/) montează de 6 ori un text, în teatre diferite, spectacole întinse pe mai bine de 40 de ani, e destul de clar că e preocupat de el și că l-a analizat pe toate părțile. Asta nu înseamnă că nu e loc de reglaje (așa cum spune și cronicarul în cele de mai sus) sau că, din diverse motive, unele din pariurile unui regizor pot să se dovedească pierzătoare.

      Dacă un spectacol nu iese nu cred că acesta e un motiv de adus în discuție banii din impozitele spectatorilor (și nespectatorilor). Momentan am decis împreună (ca societate) că e nevoie de finanțare în anumite locuri, printre altele în cultură. Nu avem cum să finanțăm spectacole care plac tuturor și nici nu putem să zicem: "eu zic că nu a ieșit spectacolul, așa că dați-mi înapoi partea mea de bani din impozit care s-a dus la finanțarea acestui spectacol". Pur și simplu nu funcționează așa lucrurile.

      Cu privire la Matei Constantin e cam aceeași discuție care se poartă cu Ianis Hagi. Ești judecat (nejustificat de) aspru dacă ești rudă cu un geniu (la Matei e vorba de mai multe generații de genii). Să spuneți că nu are har după un spectacol văzut (sau poate maxim 10, dacă l-ați văzut și în alte spectacole, la Bulandra sau în spectacole de UNATC) e puțin prematur. Peste 10 ani s-ar putea să povestiți cu emoție că l-ați văzut în primele lui spectacole și să afirmați că de atunci se vedea talentul, chiar dacă mai avea de șlefuit. Uneori timpul modelează percepțiile și modifică amintirile. Iar dacă Tompa l-a ales pe Matei Constantin, să opinăm despre cum ar fi fost spectacolul cu altcineva e riscant. Dar, de curiozitate, pe cine din TNB vedeați în acest rol, care să se potrivească mai bine cu datele personajului?

      Iar dacă aveți argumente suficiente pentru o cronică, vă aștept pe LiterNet cu ea. Promit să citesc și, dacă e decent scrisă și argumentată, să o public.

      Cele bune,
      Răzvan Penescu
      https://www.liternet.ro

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus