Tango vorbește despre ridicolul și pericolul voinței de schimbare politico-socială cu orice preț, despre revoluția făcută în numele unor idei inconsistente - nu spune însă deloc că ideea însăși de revoluție ar fi inconsistentă și bănuiesc că în această cheie putea fi jucată înainte de '90.
Tînărul revoluționar din Tango jinduiește după ordine și rigoarea unei alte epoci - e formalist, cum îl caracterizează tatăl, artist avangardist impenitent care-și manifestă libertatea de spirit refuzînd să se încheie la șliț - en passant, textul e și o mică răfuială a lui Mroźek cu avangarda artistică. Tînărul vrea să revoluționeze societatea (redusă, în text, la propria familie pe care și-o terorizează, interzicîndu-le, de pildă, rudelor să joace cărți, pedepsindu-și bunica să doarmă pe un catafalc negru, străjuită de lumînări etc.) pentru a reveni la obiceiurile vechi, convins fiind că, odată impusă forma corectă, aceasta își va genera conținutul.
Ca lucrurile să fie clare (pentru unii), nicăieri în text nu se face vreo referire precisă la o epocă anume, la o religie anume, la o rînduire socială anume. Iar ca absurdul să fie deplin, raportul vîrstelor e răsturnat: maturii și bătrînii familiei (părinții, bunica și unchiul tînărului) sînt partizanii experimentului, ai moravurilor laxe și ai lipsei de rigoare. Între ei, ca-n viața pe care o știm prea bine, există și un trădător: unchiul, dispus să devină fidel tovarăș de drum. Pe lîngă cei pomeniți, mai apare un servitor - o mîndrețe de bărbat tare de vîrtute și nededat la abstracțiuni, cu care trăiește mama tînărului -, și o jună verișoară pe care o atrag mai mult mușchii slugii decît principiile politice și seminariile de filozofie ale junelui intelectual revoluționar îndrăgostit.
Să fim bine înțeleși: nicăieri din textul lui Mroźek nu rezultă că unii (cei vechi și nonconformiști) ar fi mai buni decît ceilalți (junii revoluționari): ridicoli și stupizi sînt și unii, și ceilalți.
Cred că întrebarea cea mai importantă pe care o ridică textul (nu și spectacolul lui Gábor Tompa) e raportul dintre formă și conținut. Pentru că uneori forma chiar își poate crea conținutul. Nu în textul lui Mroźek, unde, în final abia, tînărul revoluționar are brusc revelația că forma nu ajunge și că abia ideea e cea care va asigura conținutul. Așa că, după ce a pus mîna pe putere (adică după ce și-a pus familia la colț) începe să caute, într-un fel de brainstorming cu servitorul, ideea care să-i dea coerență. Timid, servitorul propune "progres"... Pînă la urmă, cum intelectualii nu ajung la o concluzie rezonabilă în timp util, puterea îi revine, cum altfel?, servitorului, forței brute. Iar intelectualii se adaptează: sînt asigurați că, dacă vor fi cuminți, le va fi bine cu noua putere.
Nu mai e nevoie de păcălit pe nimeni acum, lucrurile acestea, de pildă, pot fi spuse direct. Ceea ce se și întîmplă în spectacolul lui Tompa - a șasea sa montare cu Tango pe diferite scene ale lumii, începînd numărătoarea de la spectacolul de absolvire de la Studioul Casandra, din 1981. Tocmai de aceea, pentru că e un text la care a revenit de atîtea ori, m-aș fi așteptat la un spectacol mult mai limpede - or, spectacolul mi se pare confuz, indecis: și la nivel ideatic, și la nivelul jocului. E drept că, în caietul-program, Tompa spune: "eu nu cred în mesajele a priori ale unui spectacol de teatru". Sigur că ar fi prea puțin și ușor vulgar să echivalăm situațiile scenice cu unul sau altul dintre episoadele politicii europene sau românești: nimeni, bănuiesc, nu-și dorește o așa caricatură pe spatele lui Mroźek. Totuși, e preferabil ca un spectacol să transmită limpede măcar întrebările pe care le pune, nu neapărat să sugereze și răspunsuri.
Or, mi se pare că, în răspăr oarecum cu textul, accentul e pus pe grotescul și stupiditatea revoluției ca atare, în timp ce raportul formă-conținut, deși mult repetat în text, nu e bine servit de montare.
Mai spune Tompa, în continuarea citatului dinainte: "în primul rînd, spectacolul trebuie să fie foarte puternic și să funcționeze la toate nivelurile: actorie, scenografie, lumini, ritm". Ei, aici cred că sînt niște probleme. Scenografia lui Andrei Both funcționează, într-adevăr, impecabil, la fel și costumele Angelei Balogh Călin. Ritm are spectacolul, iar luminile lui Cristian Șimon sînt foarte potrivite. Scîrțîie jocul actorilor: e neunitar și derutant uneori. Dacă Mihai Constantin (tatăl), Rodica Negrea (bunica) și Emilia Popescu (mama) sînt impecabili, de un firesc desăvîrșit și transmit extrem de clar ce au de transmis, George Ivașcu (unchiul stupid și versatil) șarjează un pic prea mult și trimite semnale false către sală. Prezență scenică foarte bună are Cătălina Mihai (tînăra logodnică pe care ideile o lasă rece), la fel și Emilian Oprea (servitorul) care își controlează dicția în contrast cu rostirea educată a stăpînilor. Pentru Matei Constantin, rolul tînărului revoluționar e, cred, primul de asemenea întindere și complexitate. Interpretarea lui mi s-a părut ușor nesigură și lipsită de nuanțe, dar timp de ajustări există.
Luate deci fiecare în parte, compartimentele la care se referă Tompa sînt bine lucrate - ansamblul, însă, suferă și spectacolul îți lasă senzația că lipsește ceva. Repet, timp de ajustări este.
E un spectacol mai mult decît necesar în vremea noastră în care tentația răsturnărilor și a revoluțiilor de tot felul alimentează cele mai adînci frustrări și pot duce la adevărate seisme sociale. E îmbucurător și că, în sfîrșit, după ce a colindat o lume-ntreagă, Tompa a ajuns să monteze și la TNB. Sper să recidiveze.
(foto: Florin Ghioca)