Grotescul nostru
Fiindcă grotescul, departe de a fi un element adăugat piesei pentru a obține un anumit efect la public, a fost și este constitutiv piesei lui Mroźec, e parte din substanța și din logica ei simbolică, din registrul ei dramatic; și absolut toate "compartimentele" montării piesei (de la regizor la scenograf și de la actori la coregraf) au cooperat exemplar și s-au întrecut ca în "întrecerile socialiste" de pe vremuri pentru a marca, prin toate detaliile posibile, latura, dar ce spun latura?, esența și alcătuirea grotescă a lumii totalitare în care Estul Europei a trăit 40 de ani, dincoace de Cortina de Fier.
O, da, noi, est-europenii înțelegem prea bine ce vrea să spună Mroźec în acest Tango între generații și ideologii, între libertate și dictatură, între "necesitate înțeleasă" și "experiment", între avangardism și proletcultism, jdanovism și realism socialist... Obișnuim să spunem că arta majoră ține de general-uman și că fiecare om, din orice generație și orice parte a lumii, poate înțelege o piesă de teatru fiindcă tipologiile umane sunt aceleași și le recunoaștem îndată pe scenă. Doar că aceea este mai degrabă o artă clasic-realistă, în care tipologiile nu se schimbă indiferent de epoca istorică (avarul este tot avar, ingenua e tot ingenuă, idealistul rămâne idealist, gelosul te sugrumă și azi, ca și ieri), pe când teatrul acesta modern, problematic, tensionat al lui Mroźec urmărește conturul și configurația unei anumite epoci istorice, caracterizând-o preponderent, dacă nu exclusiv, surprinzându-i nebunia, grotescul, deriva morală, devianța, arătându-ne cum personajele se scufundă nu în ele însele, din motive proprii, din culpe individuale, ci anume din cauza epocii totalitare și în spiritul ei oribil.
Oare ce ar putea înțelege un occidental de dincolo de Cortina de Fier, pentru care libertatea este de la sine înțeleasă, iar dictatura comunistă, o sintagmă neverificată prin experiență proprie măcar o zi, din grotescul acestor regimuri totalitare din Est în care cuvintele nobile sunt răstălmăcite, în care valorile sunt batjocorite prin crimele făcute în numele lor, în care principiile, criteriile, reperele sunt fluide și iau îndată forma ultimei plenare de Partid unic? Un est-european din fostul "lagăr socialist" (chiar și unul care avea 15 ani la Revoluția din 1989, ca mine) resimte piesa din 1964 a lui Mroźec literalmente în carnea lui și va râde cu lacrimi de sânge, pe când un occidental s-ar amuza copios la un asemenea spectacol, întrebând în dreapta și-n stânga la ce se referă autorul în cutare episod și spunându-și, satisfăcut de o asemenea experiență teatrală: ce imaginație debordantă are acest dramaturg!...
Când Mircea Dinescu scria versul "Nu mai e bere la berărie", pentru noi, românii, era realismul cel mai tern din viețile noastre cenușii și ceva absolut firesc (dacă nu e carne la măcelărie și pește la pescărie, de ce ar fi bere la berărie?), pe când pentru publicul cititor german era un act de fantezie literară mirobolantă, un exemplu uimitor de suprarealism. Extraordinar ce imaginație are acest poet din Est, auziți, domnilor, "nu mai e bere la berărie", își spuneau nemții care merg la aceeași berărie de sute de ani, din tată-n fiu, și nu s-ar fi gândit ever că la berărie e posibil să nu fie bere. Prin urmare, "generalitatea umană" se subîmparte, aici, în două categorii de receptori: unii avizați, prin experiență directă, prin propriile lor vieți de cobai ai totalitarismului comunist; și unii care, trăind dincolo de Cortina de Fier sau născându-se după 1989, vor percepe piesa și spectacolul ca pe o literatură fantezistă, profund originală, câtuși de puțin realistă. Ca să rezum și să simplific, eu am văzut pe scenă viața noastră dinainte de Revoluție, pe când alții vor vedea în același spectacol o speță de artă liberă de orice determinări contextuale, de o anumită epocă istorică, de o structură ideologică și socială dată. Dincolo însă de această separație a publicului, este indiscutabil meritul autorului piesei și al regizorului că ni s-au adresat, prin Tango, tuturor: și celor care au trăit comunismul, și celor care n-au avut ocazia.
Actorii au fost în rol
Poate cu excepția lui Matei Constantin care a avut un rol pur și simplu epuizant, prea complex și greu pentru tinerețea lui (regizorul procedând în acest caz ca un părinte sever care pune în cârca fiului imberb tot, ca să-l "călească"), actorii au intrat și au respirat în grotescul epocii și al piesei lui Mroźec ca peștii în apă. George Ivașcu a fost literalmente excepțional în rolul lui Eugen, unchiul laș, delator, profitor, obedient, oportunist, iar schimbările lui de comportament, care în logica teatrului clasic-realist ar fi ilustrat o anomalie și o labilitate extremă a personajului, aici au caracterizat o largă categorie de trăitori în totalitarismul comunist: oameni cumsecade, de felul lor, dar obligați, constrânși, forțați să fie așa, lași, delatori ș.a.m.d. pentru a supraviețui. La Ivașcu am văzut "pe viu" acest cameleonism de supraviețuire, girueta morală, transformismul care merge de la cuvinte, limbaj, gesturi, mimică, haine, până la structura interioară și alcătuirea intimă a est-europeanului din "lagărul socialist". Sub ochii noștri, cu un joc de o calitate excepțională, Ivașcu se modifica parcă și pe dinăuntrul lui, nu numai exterior, exprimând integral și infinitezimal instinctul supraviețuirii.
În rolul lui Stomil, Mihai Constantin a fost în nota lui obișnuită, adică excelent, cu o picătură, dacă nu o halbă întreagă, de oblomovism, și cu tăceri la fel de expresive ca lecțiile lui deschise despre experimente, cu și fără ghilimele.
Iar a treia prestație actoricească mai mult decât convingătoare a fost cea a tinerei Cătălina Mihai (căreia îi prevăd un viitor artistic la înălțime) în rolul Alei, trecând cu o ușurință de actriță versată prin "stări" și registre diferite de expresie dramatică: de la cochetărie la ingenuitate, de la pasionalitate la plictis dezabuzat, de la cruzime la condiția de victimă.
Jucând rolurile vieților noastre în comunism - fără a se pomeni o singură dată pe scenă termenul comunism -, actrițele și actorii din Tango ne-au făcut să râdem cu lacrimi amare de ceea ce noi înșine am trăit cândva. Singurul care părea "din altă piesă" (nu întâmplător, pe coperta elegantului caiet-program e figurat printr-o mână tatuată ce strânge o alta pe care apar secera și ciocanul) a fost Edek, jucat și el remarcabil de Emilian Oprea: "bădăranul" lui Mroźec, omul fără complexe și fără complicații, "omul fără dileme", cum i-ar spune Andrei Pleșu, învingătorul din orice epocă, fie aceasta a totalitarismului sau a libertății, a comunismului sau a capitalismului.
Edek va câștiga întotdeauna și oriunde, fiindcă cineva trebuie să câștige atunci când toți pierd, și când până și fotograful interpretat de Florin Ghioca este chemat pe scenă și aliniat laolaltă cu ceilalți de către winner. În dreptul lui Edek, piesa și spectacolul fac, așa zicând, o "buclă", ilustrând o anumită tipologie, dincolo și dincoace de Cortina de Fier, înainte și după 1989... Este personajul pe care îl înțelegem cu ușurință toți, tocmai fiindcă el transgresează epocile.
Dintr-un comunicat al TNB, am aflat că Tompa Gábor montează pentru prima oară aici un spectacol. Și ce spectacol!... Sper că acesta este doar începutul unei colaborări artistice mai sistematice și din care Teatrul Național București ar avea numai de câștigat.
(Foto: Florin Ghioca)