Prima prima oară (neoficială) am asistat la o repetiție tehnică în Festivalul de teatru Ideo Ideis 2023, în vară, la scenă italiană (fiindcă așa era formatul sălii de la Centrul Multifuncțional pentru Tineri din Alexandria). Și țin minte că se vedea tare bine și în formatul ăsta, chiar așa, înălțimea aia în plus construia foarte bine și distanțele, dar și apropierile conjugate, cumva mai sitcom-ish așa, într-o cheie în care totul devine mai prețios de privit, de parcă ar fi pe micul ecran, dar totuși doar în cutia italiană. Când de fapt, la el acasă, la Metropolis, spectacolul se vede în sală tip amfiteatru, dar e cumva clar că ambele tipuri spun câte o poveste a simetriei, laolaltă cu textul, dar mai ales cu scenografia aleasă.
Avem un univers scindat, separat de o cortină transparentă, dar simetric în toată estetica lui: de fiecare parte găsim câte o canapea, câte un ventilator, câte o ușă. Partea care spune povestea prezentului (stânga) e luminată cald și spațiul e mult mai plin, forfota e mai mare, pentru că și responsabilitatea integrării celeilalte tot de acolo pornește. Partea care spune povestea trecutului (dreapta) e luminată rece și devine, implicit, un spațiu mai tăios, mai steril. Cortina are (cel puțin la început) parte și de dublajul tranzițiilor cu gimmick-uri, cei trei răsuflă de fiecare dată când traversează așa, ca după o reală călătorie în timp, apoi călătoria se mai ameliorează, convenția devine tot mai difuză, dar într-un stil elegant și inteligibil. Spațiile se interschimbă și ele odată cu pendularea asta între ce e real și ce e amintire. Și aici dau nota 10 textului pentru că a fost scris foarte grijuliu cu detaliile esențiale, care dau cu adevărat o cheie de interpretare perfectă: există joculețe de limbaj, oscilări între timpul prezent și cel trecut, cu toate corecturile întâmplate chiar acolo, cu toate ezitările la vedere, cu o confuzie intenționată de timp și de topos, super de impact, meta-Bertlot, așa. Pe lângă că totul e de un firesc atât de bine făcut încât pare nefăcut de-a dreptul, ai crede că discuțiile din spectacol (super personale, într-adevăr, dar și punctuale, customizate pe situații aparent irepetabile) vin dintr-o poveste în care nu ai ce să cauți tu. Doar că toată atenția asta, toată delicatețea, te fac să trăiești cu adevărat ce se întâmplă. Și da, poate sună a clișeu, dar m-a impresionat că spectacolul Disco regret nu augmentează nimic, pur și simplu redă. Dă și redă, dar universul propus îl conține mic, în inima lui de spectacol. Și nu se întinde cu el pe pereți și poate uneori cucerește doar prin sugestie, dar oricum: e un text super dialectic (și nu doar în apanajul actualității), textul vorbește cu părți din tine pe care poate le-ai uitat, e un reminder foarte bun de experiență (chiar viscerală, în sensul în care o primești fără nicio explicație).
Am văzut (și crezut) rafinamentul de a spune povestea unui burnout (fără a-l enunța), am văzut imanența depresiei (fără a fi nici ea, la rându-i, enunțată), am văzut gesturi mici, unele naive, altele orientate, de dragoste. Am văzut familie, dar nu mi-a declamat-o nimeni alegoric, ci am văzut (și poate că asta-i miza) o familie reală. Și am avut sentimentul ăsta mult timp cu mine după spectacol.
Disco regret e pentru mine epitoma unui Staccato, pentru că are o poveste universală, dar arhi-specifică, e un sistem perfect-complet, prin care poți să te spui și pe tine cum îți spui personajul, sunt micro-realități emoționale, gestuale, care apropie foarte mult jocul de viață acolo. Dar există și tehnica ideală prin care să se facă înțelese și să se separe una de alta. Exact ca în cazul unui staccato, cum ziceam. Și tot mai țin să punctez că treaba asta a venit cu delicatețe, natural, nici n-a fost nevoie să supra-contextualizăm, să grefăm experiențele prea brechtian, s-a spus o poveste: o poveste care nu era a noastră, nu era nici a lor, dar a devenit a lor (și mai apoi, a devenit a noastră).
Toni (jucat de Iosif Paștina) e un regizor aflat în blocaj creator (în vreme ce Iosif e un actor neaflat în blocaj creator), pe la 30 de ani, cam așa, trecut printr-un divorț proaspăt (prin care, slavă Domnului, Iosif nu e), care se întoarce să locuiască pe o durată nedeterminată cu părinții lui (jucați de Ioana Abur și Cezar Antal). Ce e cu parantezele explicative - valabil și pentru public: sunt niște situații atât de firești, chiar dacă nu de dorit, dar atât de candide încât ar putea fi ale cuiva. Și felul de a le juca vine ca o cireașă pe tort, e de parcă mă invită pe mine să defocalizez totul puțin, pentru ca apoi să intru în poveștile alor mei. Și implicit, în a mea. Chiar asta s-a întâmplat, paralel cu spectacolul, dar undeva în spatele capului, am proiectat și eu câteva amintiri povestite, grefate pe cronologia propusă. M-am gândit la ai mei, la cum s-au cunoscut, pentru că și despre asta poate fi vorba, așa funcționează o universalitate de fapt. Mi-am dat seama, mai cu plâns, mai cu râs, dar oscilând constant între ele dintr-un preaplin sufletesc personal și revelator (revelat de Disco regret)... mi-am dat seama că și când m-au mințit ai mei, dacă au făcut-o, spectacolul m-a făcut, pe alocuri, să înțeleg de ce. M-a făcut să înțeleg și lucruri aparent non-adiacente, dar chiar interconectate, în final. Poveștile noastre, poveștile lor, povestea asta.
În spațiul ăsta al confuziei voite între prezent și trecut, părinții noștri au vârstele noastre și e uimitor să vezi asta în fața ochilor, chiar și așa, ca gând care merge cu tine tot spectacolul și chiar și tot drumul spre casă. E tot un melanj de arte, de data asta intră filmul-pretext în teatru, intră filmul-motor și, odată cu el intră amintirile, fotografiile, jocul și o convenție excelentă, poate una dintre cele mai bune pe care le-am întâlnit. Să te joci pe tine. Mă rog, în esență să joci pe cineva care se joacă pe el din trecut. Asta presupune să îl cunoști. Presupune o atare relație. Și, chiar dacă pare pur tautologic, nu e: în final, relația la care ajungi e chiar cu tine însuți.
Spectacolele, fotografiile, amintirile, lucrurile asta mărunte și frumoase nu aduc oamenii înapoi. Nu întineresc pe nimeni și nici nu îți dau voie să schimbi nimic din trecut. Dar vin cu o formă de liniște, cu o formă de pace cu care știi exact ce să faci. Să ți-o oferi ție. Nostalgia e o capcană, dar e și atât de frumoasă câteodată, cum e și să retrăiești în cap momente, să schimbi dialoguri cu tot felul de oameni (deja avute), să mulțumești în gând acolo unde nu ți se pare că ai mulțumit destul. Cum o zice și textul: la fiecare alegere, ești conectat printr-un tunel cu tine cel care a făcut alegerea cealaltă. Și e ca și cum existați împreună în lume. Cândva, peste ani, o să ne rămână fotografiile, o să ne rămână amintirile, o să ne căutăm unii pe alții, dar poate că o să găsim pe altcineva. Dar ce a rămas, ce a fost acolo, cât de puțin, a fost adevărat.
Tibi face tot faux-filmul în încercarea de a păstra legătura cu Delia (pe care încă o mai simte, pentru că doar i s-a spus că timpul vindecă totul, dar momentan nu funcționează), pe care încă o mai iubește. Pasajul ăsta e și despre spectacol, dar dacă doar schimbi contextul și numele din el, pasajul ăsta nu mai e doar despre spectacol. Cum Disco regret nu e doar despre Disco regret, ci e un spectacol care conține foarte bine toată plaja de alegeri posibile și de realități alternative dintre care am ales cândva, și-acum ni se întâmplă să trăim doar în cele alese. Disco regret e un spectacol despre cum nu se mai schimbă nimic și despre bucuria că nu se mai schimbă nimic. Și poate cel mai tare lucru pe care l-am învățat după ce s-a stins și ultimul aplaud din sală (e durațional, o să tot exersez, de fapt, ca să deprind, nu ca să învăț) e acela că în fiecare lucru există două versiuni și chiar și efectul pe care îl are asupra ta în timp ceva încheiat e tot alegerea ta, până la urmă.
De mult timp n-am mai bocit la un spectacol așa, și de chiar mai mult timp n-am avut prieteni lângă mine cu care să mă surprind făcând asta. E un sentiment grozav. Și da, și asta face Disco regret. Accesează foarte subtil niște dorințe, nevoi și chiar fantezii primare, poate chiar universale și-ți dă o pistă pe care să te întorci la tine, de fiecare dată. Și la capătul ei ești tu, doar că puțin mai mare. Și apoi din ce în ce mai mare. Apoi mic, să poți și tu să încapi în amintirea cuiva.
Niciun regret după Disco regret. Doar respect cochet. De văzut (urgent).
(foto: Adi Bulboacă)
Textul acestui spectacol a fost publicat de LiterNet în volumul colectiv Drama 5, 2021, disponibil aici.