Ce să fie oare, atât de mereu proaspăt și actual, acolo, în textul lui Nick Payne? Păi... mai nimic. Adică totul. Un fel de "love story" (faimoasa versiune cinematografică) efervescent, incandescent, adesea turbulent, mereu dezlănțuit. Doi tineri sunt prinși, parcă fără scăpare, în turbionul iubirii. O alăturare aparent întâmplătoare: Ea, Marianne, este fizician, lucrând la o universitate. El, Roland - un simplu apicultor. Ce să aibă albinele lui cu fizica ei? Ba, încă, nu una de toată ziua, așa-zis așezată (plan înclinat, gravitație, accelerație, inerție, punct de fierbere etc) ci una mult mai complicată, mai nouă, mai greu accesibilă: cea cuantică. Eiii, aici e aici: că nu au nimic. Sau...? Relația lor pare într-un continuu conflict; de idei, de percepții, de intenții, de temperamente. Furii urmate de tandrețe; clarificări și regrete. Ciocniri urmate de împăcări; afirmații - de negații; certuri sfârșite în îmbrățișări... Un carusel de porniri, răsucite și întoarse, chiar reîntoarse pe toate părțile... de stări emoționale fără suport cauzal, uneori nici logic; de idei enunțate și imediat contrazise, de vise înălțate ca zmeiele... sau, mai modern ca dronele? În fond, unde se pot întâlni albinele lui Roland (harnice, precise în truda lor, sortite unei scurte și chinuite existențe) cu universul infinit și relativ al Mariannei?
În metavers! Ce este acela? Păi, un univers... nici măcar virtual. Cel mult posibil. Multi... pluri... Un concept ce acceptă orice posibilitate, oricât de iluzorie, inconsistentă sau incoerentă ar părea ea, anulând ab initio spațiul și timpul - blestematele de categorii apriorice, dar constrângătoare, limitative prin care rațiunea umană a izbutit să structureze, să ordoneze lumea în care trăim. Nu... nu e bine! Vrem să se poată orice, oricând și oriunde! Amorul care dă în clocot, împroșcând printre stele tot ce poate fi imaginat: iubire și furie, durere și încântare, indignare, furie, depresie sau entuziasm, încredere și / sau disperare... Toate sunt acolo, ne servim și ne jucăm cu ele, amestecându-le și înălțându-le... nu ca pe niște albine, ci ca pe niște baloane de curcubeu. Cei doi își trăiesc astfel iubirea, până când... buf! Apare boala. Una fatală; pe cât de imprevizibilă și de inexplicabilă, pe atât de certă în sensul său ireversibil. Atunci, totul se prăbușește, se pulverizează. Dispare. Metaversul ăsta descoperit și luat savuros la purtare, își reduce multilateralitatea și concomitența doar la durere. La frică. La incoerență. Și la... da, aici sau aiurea, moartea devine o certitudine de care nu mai scapi cu ghidușii, cu teorii, cu optimistă încântare. I te supui, nu mai ai ce interpreta, unde fugi. Nu mai ai la ce să speri. Disperi. N-ai încotro. Se duce dracului și multiversul ăla... sau nu? Cine știe? Cum să mai crezi în el... în ele... în dracul să le ia?! Nenorocirea absolută nu merge să fie dată la-ntors sau reinterpretată. Te lovește în moale capului și în străfundul ființei. Într-o tragică simetrie, gâlceava de la început se restrânge, se infiltrează în șanțul tot mai îngust al neputinței, al suferinței, al incoerenței dureroase și inevitabile. Religioșii își ostoiesc frica de iminența morții apropiate prin credința în "lumea cealaltă". Dar pozitiviștii pentru care orice și-ar găsi echivalențe și răspunsuri în fabulosul multivers?...
Regizat cu multă finețe, cu măsură și -poate - cu un har aparte de către Radu Iacoban, spectacolul acumulează, se înalță, vibrează, arde... apoi se stinge, trist, dar ireversibil, odată cu ultimul spot de lumină palidă, parcă plină de incertitudini, de regrete și durere. Iacoban-actorul izbutește să evite melodramatismul (de după colț, cum se spune) purificând cu măiestrie sentimentul de durere. Revenirea la condiția umană este tristă, dureroasă, dar absolut de neevitat. Poate în celelalte universuri paralele... dar ele dispar odată cu jocul, cu joaca, cu normalitatea noastră terestră... acolo unde gravitația are sens unic.
Un merit incontestabil al regizorului-partener este maniera impecabilă în care a știut să-și pună în valoare partenera. Ana Ularu își demonstrează, în personajul Marianne, nu doar frumusețea, ci - mai ales - sensibilitatea. Un simț al dozajului salvează personajul de la un spectaculos (până la urmă) destul de ieftin. Nu. Diafană și colerică, drăgălașă și antipatică, duioasă, hachițoasă, pe alocuri chiar isterică, actrița își înnobilează straniul său personaj cu o vibrație sufletească aparte, ceva inefabil, dar cu certitudine detectabil de către spectatorul aflat pe aceeași lungime de undă. Dincolo de cariera sa cinematografică, Ana Ularu afirmă aici, pe scena de la Act (unde n-ai decor și nici cum scăpa de lupa publicului care-ți stă în coastă, intersectându-și răsuflarea cu tine) că este o actriță de valoare, stăpână pe tehnica interpretativă... cea care potențează, desigur, și farmecul personal și succesul.