Singlelove in Multiverse - Constelaţii

Se iau ingredientele unui clasic Act:
text anglo-saxon proaspăt (Constellations - premieră absolută la Londra, în ianuarie 2012)
al unui dramaturg tânăr, bine conectat la tot ce înseamnă trecut dramaturgic şi prezent multi-disciplinar (Nick Payne, născut în 1984, cel mai tânăr deţinător al Evening Standard Theatre Awards pentru cel mai bun spectacol primit fix pentru prima înscenare a Constelaţiilor);
doi actori în mare formă, cu mare poftă de joc şi talent pe măsură (Ana Ularu & Radu Iacoban),
conduşi de un regizor (acelaşi Iacoban) capabil să privilegieze deopotrivă cuvântul, gândul, imaginea şi imaginaţia.

Se adaugă:
o scenografie-noir, aparent minimalistă, în fapt deştept-multi-funcţională (reverenţe pentru Tudor Prodan)
pe care se proiectează zeci şi sute şi mii de lumini şi mini-lumini şi micro-lumini şi nano-lumini, cât să aducă cerurile în pivniţă şi senzaţia de capăt al tunelului în negrul infernului (ample aplauze pentru Bogdan Gheorghiu şi sus-zisul Prodan)

Se obţine Constelaţii, a doua punere în scenă românească (după cea de la Teatrul de Artă) a textului lui Payne, prima premieră din 2018 a Teatrului Act. Poate saltul la nivelul următor în cariera de regizor a lui Radu Iacoban într-un spectacol de o perfectă coerenţă, produs într-un ritm ce nu îngăduie plictis ori fugă de atenţie. 90 de minute de verb, emoţie, poantă într-un soi de Love Story 2.0 sau ce se întâmplă when Erich Segal meets Stephen Hawking şi dau o bere la un grătar pe malul Cam-ului, gârla ce dă nume universităţii britanice.

Moartea pândeşte din trecut şi aşteaptă în viitor. Prezentul e singura şansă a celor doi. O pânză multicoloră, când eşarfă, când batic, purtată de personajul Anei, e singură pată de culoare în negrul ce înconjoară, dar nu sufocă. Cuplul îşi trăieşte povestea, indiferent la tumorile ce o ameninţă din toate părţile şi timpurile.

Căldura din scriitura lui Payne ajunge integral pe scenă. Ana şi Radu pun inimă cât pentru un dezgheţ planetar. Şi meşteşug, şi talent, şi forţă. Plus capacitatea de a fi parte din spaţiul şi nuanţele create de Prodan & Gheorghiu.

Primele gesturi din spectacol prefigurează ce va să fie. Ultima scenă încearcă, o dată în plus, să distrugă zidul de netrecut al timpului. Zidul peste care au privit, cândva, Einstein şi Hawking şi alţi câţiva. Sau doar li s-a părut că privesc. Ştiinţa musteşte de imaginaţie, încercând, din greu, de a nu-şi lua drept realitate dorinţele. Nu suntem nemuritori. Încă.

Poezia extremă a multitudinii de universuri ce co-există în chiar clipa acestor rânduri. Cărările ce se deschid cu fiecare alegere pe care o facem. Căile fără număr care ne aşteaptă şi ne vor aştepta mereu paşii. Inflaţia de drumuri, foamea de sens.

Payne, Ularu, Iacoban, Prodan şi Gheorghiu produc un atac la persoană. Cine se simte vizat nu dă în judecată, ci în plâns. După aplauze, traversează Calea Victoriei şi intră pentru un Zăganu şi un whisky. Wikipedia îi spune că "multiverse is a hypothetical set of various possible universes including the universe which we live in". Amintirile şi visele îi spun că prezentul e cel mai bun dintre universurile posibile.